Este ușor să spunem „Te iubesc”, dar este la fel de ușor să punem în practică aceste două cuvinte?

Iubirea este sentimentul care înnobilează sufletul omului. Ea încălzește inimile, alină suferințele, dă speranță. Atunci când dăruim iubire, sufletul pare să se umple de o mare bucurie, îi cresc aripi dărâmă  ziduri reci ale indiferenței construite cu încăpățânare, parcă, de mintea noastră.

Cu toții ne dorim să umplem viața noastră de dragoste, de acea dragoste curată. Dar, pentru a primii trebuie mai întâi să dăruim mult, să sacrificăm orgoliile, să ne călcăm în picioare eul.

Cât din noi este iubire? S-ar putea să constatăm că nu foarte mult. Lumea în care trăim își pune accentul asupra fiecăruia dintre noi. Grijile uneori ne invadează și atunci uităm să mai iubim, să suferim când alții sunt în dureri, să le vedem tristețea de pe față, sau să ne bucurăm când alții au reușite. Ne canalizăm doar pe problemele noastre fără să ne gândim la cei de lângă noi, credem că numai noi contăm cu adevărat.

Ducem o luptă pentru mântuire, dar într-un stil propriu. Alegem deviza „mântuirea este personală”. Da, așa este, dar ortodoxia nu poți să o trăiești singur, rupt de ceilalți frați ai tăi. Trebuie să trăiești iubind, trebuie să te pui pe tine pe ultimul loc și să pui pe primul loc pe „ceilalți”. Poate pare o utopie, dar, asta este IUBIREA, să-ți pese mai întâi de ce simt ceilalți și apoi, abia la sfârșit să te gandești la tine.

Este simplu să spunem „TE IUBESC”,  dar nu este la fel de ușor de pus în practică.

Să nu lăsăm să se stingă din inimile noastre flacăra iubirii, să alergăm la Dumnezeu, să îngenunchem la el să rămânem pururea copiii Lui, copii ai iubirii.