Doamne, cât de frumos este atunci când suntem găzduiți în cămara sufletului persoanei dragi, încât uneori ne simțim ca de ai casei. Și din prea mult entuziasm, începem să fim noi stăpânii, să diriguim și să impunem.
Iar atunci când realizăm panta pe care alunecăm ne rușinăm și parcă am vrea să plecăm...și părcă am vrea să rămânem.
Așteptăm un semn, dar gazda e tulburată.
Ne oprim în prag și așteptăm un nou cântec. Așteptarea ne îngenunchează, iar lacrimile ne spală de vină. Și ne îndrebăm, veni-va sărutul și îmbrățișarea iertării?
Va veni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu