Credința - calea mântuirii

Să știm pentru ce trăim...

ADS BY UTubeNoAds

AD OPTIONS

Close

Cântecul iubirii

Doamne, cât de frumos este atunci când suntem găzduiți în cămara sufletului persoanei dragi, încât uneori ne simțim ca de ai casei. Și din prea mult entuziasm, începem să fim noi stăpânii,  să diriguim și să impunem.
Iar atunci când realizăm panta pe care alunecăm ne rușinăm și parcă am vrea să plecăm...și părcă am vrea să rămânem.
Așteptăm un semn, dar gazda e tulburată.
Ne oprim în prag și așteptăm un nou cântec. Așteptarea ne îngenunchează, iar lacrimile ne spală de vină. Și ne îndrebăm, veni-va sărutul și îmbrățișarea iertării?     

Va veni...

Primim ceea ce dăruim

Când ne uităm într-o oglindă  ea ne oferă exact ceea ce îi dăm: chipul nostru, zâmbetul nostru, tristețea noastră...
Dar oare nu și ochii aproapelui nostru sunt o oglindă pentru noi?

Când strigăm la marginea unei paduri, adâncurile ei ne răspund cu aceleași cuvinte, chiar de mai multe ori. De vom striga: ,,Te urăsc!", asta ne va răspunde, iar de vom striga ,,Te iubesc!", vom auzi aceleași cuvinte.
Ne gândim, oare că inima aproapelui e ca adâncul unei păduri?!

Dacă îi dăm mării un trandafir, valul ei ni-l va aduce pe țărmul pe care, între timp, am desenat o inimă.

Ce dăruim, aceea vom primi...uneori chiar mai mult...Uneori imediat, alteori mai târziu...
Dar, să nu așteptăm, fiindcă nu vom mai avea bucuria aceea de a fi surprinși.

Să iubim fără măsură!

Încrederea întărește relațiile

O mare durere a omului este confruntarea cu „trădarea”, cu înşelarea încrederii acordate.
Și putem spune, suferința este normală în asemenea situații pentru că ,,trădarea încrederii" înseamnă ruperea unei relaţii, poate aparent adevărate, bazată pe încredere, iar această rupere doare, şi doare tare...o durere sfâșietoare.

Dumnezeu ne spune să nu ne încredem în om!...Omul este supus greşelii, e schimbător, nestatornic.
Dar...eu vreau să mă gândesc la omul ,,îndumnezeit", purtător de Hristos, şi acelui ,,om" să îi acord încrederea mea.
Și pe acest om îl consider demn de încredere pentru că are o natură nouă, el este un ,,om nou", cele „vechi” s-au dus.

Doar încrederea întărește relațiile și crează prietenii, neîncrederea le distruge. 

De aceea trebuie să învățăm „credincioșia”! Trebuie să distrugem „mitul” că omul este înșelător! 
Creştinul e ALTFEL!! Demn de încredere!!! De ce?!
Pentru că un creştin autentic iubeşte cu resurse divine, şi, din iubire, alege cu orice risc să acorde încredere...şi să fie demn de încredere.
Această acordare a încrederii trebuie să înnobileze, să formeze caractere demne de încredere.
Acordarea încrederii ne responsabilizează.
Când cineva îmi acordă încrederea, mă simt onorat şi fac tot ca să nu dezamăgesc. 
Ştiu cum e dezamăgirea...Ştiu atât de bine...!


Pentru cei pentru care relaţiile adevărate sunt importante acordarea încrederii este un resort cu puteri nebănuite.
,,Calitatea relaţiilor cu semenii arată calitatea relaţiei cu Dumnezeu." 
 

Poiana primei amintiri - Nidecolae Labiş

"Revăd din nou poiana primei amintiri -
Copilul care am fost eu spre mine vine,
Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...
- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine... 

Şi mă priveşte cu o candidă trufie,
În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,
Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie
- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?


Dacă vom descoperi în noi acest "copil", fericie de noi, dacă nu, atunci nu vom cunoaşte îmbrăţişarea şi sărutul Tatălui Ceresc şi nici nu-i vom putea înţelege cu adevărat pe semenii noştri.
Acest copil din noi aşteaptă să fie luat în seamă, să fie ascultat, să i se acorde încredere, să fie consultat, să fie iubit, răsfăţat . Când toate acestea sunt negative, adică stilul nostru de viaţă dovedeşte că am abandonat undeva în uitare copilul din noi, acesta plânge cu suspine negrăite, ca toţi copiii adevăraţi, topidu-se încet ca o lumânare, dar nu moare... mai speră ca noi să ne aducem aminte de el şi împreună să reînviem omul cel după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Dacă am înţeles ce reprezină copilul din noi, atunci se cuvine să ştim că el are nevoie ca şi noi de hrană. În ce consă această hrană? În cunoaşterea învăţăturilor creştine, în rugăciune stăruitoare, în cuvintele Sfintei Scripturi, în înfrânarea poftelor păcătoase….

Să-i dăm copilului din noi ceea ce i se cuvine, să-i dăm întâietate şi viaţa noastră se va schimba, să-l ajutăm să crească şi vom creşte şi noi pe calea desăvârşirii, să-l menţinem sănătos şi vom rămâne şi noi sănătoşi în credinţă. 

Nu am timp...

Ne plângem mereu de faptul că nu avem timp, nu avem timp să facem ceea ce ne dorim sau ceea ce ar trebui să facem. Timpul  însă este un mare dar.
Timpul e făcut din clipe...clipe care pot deveni ,,veșnicie" dacă știm să le trăim ca Acolo. Un zâmbet durează o clipă, dar mult timp va rămânea în memoria aproapelui. O mână strânsă durează două clipe, dar căldura ei se va păstra în timp. O vorbă bună spusă la timp, durează trei clipe, dar amintirea ei timp îndelungat...O îmbrățișare durează 4 clipe, dar siguranța ei nu se uită peste timp. O rugăciune poate dura 10 clipe, dar jertfa ei va cunoaște timpul veșniciei. Părtășia poate dura 20 de clipe...sau 100...sau Veșnicia întreagă...Depinde de noi!

Călin Perțe

Hristos se adresează bărbatului prin sufletul femeii

„Prin Taina Căsătoriei, mareția femeii e mai presus de orice măreție.Căsătoria creștină e locul unde Dumnezeu este de față cu adevărat și sălăsluiește în viața celor doi soți. De cele mai multe ori, Hristos se adresează bărbatului prin sufletul femeii”. 

 – Pr Ilie Moldovan

Nu trebuie să judecăm oamenii după cum arată…Unii au totul și nu dăruiesc nimic, alții au puțin și încearcă să ofere totul!

Plantează un cuvânt de iubire în inima unui om, hrănește-l cu un zâmbet și cu multă iubire și privește ce se întâmplă!

Dacă ai putea să vezi dincolo de aparențe, dacă ai putea să auzi, dincolo de cuvinte, dacă ai vedea dicolo de înfățișare, n-ai mai fi un om ca oricare… În viață, dacă ai de ales între sufle și frumusețe, alege sufletul, căci el întrece orice frumusețe. Plantează un cuvânt de iubire în inima unui om, hrănește-l cu un zâmbet și cu multă iubire și privește ce se întâmplă!

Este ușor să spunem „Te iubesc”, dar este la fel de ușor să punem în practică aceste două cuvinte?

Iubirea este sentimentul care înnobilează sufletul omului. Ea încălzește inimile, alină suferințele, dă speranță. Atunci când dăruim iubire, sufletul pare să se umple de o mare bucurie, îi cresc aripi dărâmă  ziduri reci ale indiferenței construite cu încăpățânare, parcă, de mintea noastră.

Cu toții ne dorim să umplem viața noastră de dragoste, de acea dragoste curată. Dar, pentru a primii trebuie mai întâi să dăruim mult, să sacrificăm orgoliile, să ne călcăm în picioare eul.

Cât din noi este iubire? S-ar putea să constatăm că nu foarte mult. Lumea în care trăim își pune accentul asupra fiecăruia dintre noi. Grijile uneori ne invadează și atunci uităm să mai iubim, să suferim când alții sunt în dureri, să le vedem tristețea de pe față, sau să ne bucurăm când alții au reușite. Ne canalizăm doar pe problemele noastre fără să ne gândim la cei de lângă noi, credem că numai noi contăm cu adevărat.

Ducem o luptă pentru mântuire, dar într-un stil propriu. Alegem deviza „mântuirea este personală”. Da, așa este, dar ortodoxia nu poți să o trăiești singur, rupt de ceilalți frați ai tăi. Trebuie să trăiești iubind, trebuie să te pui pe tine pe ultimul loc și să pui pe primul loc pe „ceilalți”. Poate pare o utopie, dar, asta este IUBIREA, să-ți pese mai întâi de ce simt ceilalți și apoi, abia la sfârșit să te gandești la tine.

Este simplu să spunem „TE IUBESC”,  dar nu este la fel de ușor de pus în practică.

Să nu lăsăm să se stingă din inimile noastre flacăra iubirii, să alergăm la Dumnezeu, să îngenunchem la el să rămânem pururea copiii Lui, copii ai iubirii. 

Învață să trăiești, nu doar să exiști!

Este de ajuns să existăm sau trebuie să mai și trăim? E neaparat să avem un motiv să trăim?

De ce trebuie să despicăm firul în patru, să ne punem întrebări și să le dăm un răspuns, de ce nu se poate pur și simplu să deschidem ochii  într-o dimineață și să trăim în adevăratul sens al cuvântului, fără să ne întrebăm de ce sau pentru ce?

Auzim mereu oameni care spun că nu au pentru ce să trăiască sau care sunt nemulțumiți de viața lor, unii poate sunt singuri, poate nu au la cine să se întoarcă atunci când pășesc în casa lor, alții poate sunt frământați de alte probleme, dar asta nu înseamnă că nu pot simți din plin fiecare clipă pe care le-o rezervă viața, asta nu înseamnă că nu se pot bucura.

Trebuie să învățăm să ne bucurăm atunci când vedem o floare, când respirăm parfumul ei să ne bucurăm atunci când simțim apa sau auzim o cascadă curgând sau o pasăre cântând, să ne bucurăm atunci când auzim oamenii vorbind, cântând, să ne bucurăm de un răsărit, de râsul unui copil.

Lucrurile acestea sunt simple, dar numai dacă avem timp pentru ele vom învăța cu adevărat să trăim și nu doar să existăm.

Să fim tot timpul mulțumitori, pentru că nemulțumirea ne îndepărtează de Dumnezeu, ne îndepărtează de oameni, de bucuria vieții și de lucrurile frumoase care ne înconjoară.

Se spune că într-un mic orășel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celălalt își câștiga existența vânzând sandale. Această femeie era mai mereu tristă. Văzând-o mereu în această stare de tristețe, un om a întrebat-o:
– Ce te supără femeie? Ce necaz îți chinuie sufletul?
Femeia îi răspunse:
– Vezi dumneata, acum plouă. Din cauza vremii feciorul care vinde sandale are de suferit. Cum să nu fiu necăjita?
Peste câteva zile apăru și soarele dar mai puțin în inimă femeii căci ea tot tristă și abătuta era. Nedumerit acum, omul o întreba din nou:
Acum e soare, nu asta așteptai? De ce ești în continuare supărată?
– Ooo, vezi dumneata, celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită?

Se întâmplă de multe ori să avem atenția îndreptată doar spre lucrurile negative și să avem ochii închiși la celelalte binecuvântări. Sau alegem să gândim negativ și să vedem doar lipsurile noastre în loc să vedem multitudinea posesiunilor pe care le avem.

În loc să vedem și să apreciem toate binecuvântările pe care ni le-a dat Dumnezeu alegem calea compătimirii, victimizării, vedem numai greutățile, grijile, lipsurile și uităm să ne mai bucurăm de viață și de Dumnezeu. Uităm că El ne iubește și că este cu noi în fiecare moment al vieții noastre.

Doamne! Învață-ne să trăim, nu doar să existăm!

Harul, dragostea şi împărtăşirea

"Deci, fraţilor, bucuraţi-vă! Desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget,
trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi.
Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă. Sfinţii toţi vă îmbrăţişează.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!"

( 2 Corinteni 13: 11-13)

Copiii învață ceea ce trăiesc

 

Dacă trăiesc în critică și cicăleală,

Copiii învață să condamne.

 

Dacă trăiesc în ostilitate,

Copiii învață să fie agresivi.

 

Dacă trăiesc în teamă,

Copiii invata sa fie anxiosi.

 

Dacă trăiesc înconjurați de milă,

Copiii învață autocompătimirea.

 

Dacă trăiesc înconjurați de ridicol,

Copiii învață să fie timizi.

 

Dacă trăiesc în gelozie,

Copiii învață să simtă invidia.

 

Dacă trăiesc în rușine,

Copiii învață să se simtă vinovați.

 

Dacă trăiesc în încurajare,

Copiii învață să fie încrezători.

 

Dacă trăiesc în toleranță,

Copiii învață răbdarea.

 

Dacă trăiesc în laudă,

Copiii învață prețuirea.

 

Dacă trăiesc în acceptare,

Copiii învață să iubească.

 

Dacă trăiesc în aprobare,

Copiii învață să se placă pe sine.

 

Dacă trăiesc înconjurați de recunoaștere,

Copiii învață că este bine să ai un țel.

 

Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți,

Copiii învață generozitatea.

 

Dacă trăiesc în onestitate,

Copiii învață respectul pentru adevăr.

 

Dacă trăiesc în corectitudine,

Copiii învață să fie drepți.

Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație,

Copiii învață respectul.

 

Dacă trăiesc în siguranță,

Copiii învață să aibă încredere în ei și în ceilalți.

 

Dacă trăiesc în prietenie,

Copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.

Autor: psihoterapeut Gina Chiriac 

 

 

Dăruiește!

Raiul din cer îl deschidem cu Raiul din inimă!

Trăim doar atunci când iubim!

Îți mulțumesc Doamne

Comoara din suflet

Rugăciunea unui copil

Un copil, compunând o rugăciune, a spus aşa: “Doamne, în seara asta, Te rog ceva special…Transformă-mă într-un televizor, ca să-i pot lua locul. Mi-ar place să trăiesc cum trăieşte televizorul în casa mea. Cu alte cuvinte, să am o cameră specială, unde să se reunească toată familia în jurul meu. Fă să fiu luat în serios. Să fiu în centrul atenţiei, aşa încât toţi să mă asculte fără să mă întrerupă sau să discute. Mi-ar place să mi se dea atenţia deosebită care este acordată televizorului atunci când ceva nu funcţionează…Şi să-i ţin de urât tatei când se întoarce acasă, chiar şi atunci când vine obosit de la muncă. Şi mama, în loc să mă ignore, să stea cu mine când e singură şi plictisită. Iar fraţii şi surorile mele să se certe ca să poată sta cu mine…Şi să distrez toată familia, chiar dacă uneori nu spun nimic. Mi-ar place să simt că lasă totul deoparte ca să stea câteva minute alături de mine. Doamne, nu-Ţi cer prea mult. Doar să trăiesc cum trăieşte orice televizor.”