Despre dragoste şi iubire

          Iată doi termeni sinonimi şi nu chiar !. Verbalizînd, se spune că "eşti îndrăgostit", "faci dragoste" şi respectiv "iubeşti", acţiuni - totuşi - diferite.

          Să le luăm pe rînd. A fi îndrăgostit este un lucru minunat, care te face să te simţi minunat, "de pe altă planetă", niţel cam "aerian". În general, eşti îndrăgostit de o persoană, de cele mai multe ori de sex opus. Subiectul dragostei are - din punctul tău de vedere - nişte calităţi potrivite gustului tău, iar defectele eşti dispus să nu le iei în seamă, fie ignorîndu-le, fie - chiar - justificîndu-le. Se spune, de multe ori - deasemenea - că eşti îndrăgostit de natură (în general) sau de o componentă a ei - un peisaj, o floare, un animal etc. Firesc ar fi să spui că-ţi place natura, o floare, un animal.

 Oricum, a fi îndrăgostit este un sentiment înălţător şi totuşi doar un sentiment. El este o reacţie a fiinţei, o percepţie a "realităţii" care produce plăcere, bucurie, înălţare sufletească.

          A face dragoste este altceva. Este o acţiune, o exprimare, o transpunere a sentimentului de "a fi îndrăgostit". La rîndul său, această acţiune produce plăcere, bucurie, înălţare sufletească.

          A iubi este Altceva !. Iubirea este necondiţionată - în primul rînd !. Ea este foarte bine descrisă în Biblie, în Scrisoarea Apostolului Pavel către Corinteni, capitolul 13, versetele 1-13, deşi în traduceri apare cu termenul "dragoste". E bine să (re)citiţi acest paragraf pentru a înţelege caracteristicile, virtuţile iubirii. Iubirea este treapta de sus a unei scări, care mai cuprinde nădejdea şi credinţa, pe care le incumbă. Nădejdea sau speranţa, despre care, de altfel, se spune că "moare ultima" se "naşte" prima !. Şi ea este necondiţionată. Sperăm (nădăjduim) dincolo de orice "temeiuri". Credinţa sau încrederea este, la rîndul ei, necondiţionată. "Fericit este cel ce crede fără să <<vadă>>" - îi spune Iisus apostolului Toma.

          Într-o lume duală, în care trăim, înţelegem toate lucrurile prin antiteze, antonime. Nu există - pentru noi - sus fără jos, bun fără rău şi aşa mai departe. Nici iubirea n-o vom înţelege fără antonimul ei - frica !. Da, opusul iubirii, absenţa ei este cel mai bine definită prin frică şi nu prin ură, aşa cum deseori se crede. Toate manifestările specifice absenţei iubirii, cum sunt gelozia, dorinţa de posedare, dorinţa de control îşi au izvorul în frică. Frica este, la rîndul ei, necondiţionată, neîndrituită, nefundamentată - decît pe absenţa iubirii !.

          Iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui - baza Legilor divinităţii în aproape toate religiile lumii, este,  pînă la urmă, acţiunea conştientă de racordare a individului la energia universală a iubirii, cea care "mută munţii" sau, mai complet, creează Universul. Un om care nu iubeşte, care se hrăneşte cu frică, în loc de iubire, moare - mai devreme sau mai tîrziu - pentru că se izolează de Sursa vieţii, Iubirea.

          Aceasta este iubirea necondiţionată: cunoaşterea de sine, ca şi a "celorlalţi", a lui Dumnezeu Creatorul, dorinţa de bine, frumos, adevăr, cunoaştere, comunicare, părtăşie. Frica de a nu accede la toate acestea vine din izolarea noastră faţă de Sursă. Ieşirea din izolare, deschiderea către iubire  este un act conştient, pe care putem şi e bine să-l facem spre folosul nostru. Avem libertatea să alegem !. Depinde numai de noi !.