Despre
valoarea creştină a suferinţei părintele Arsenie Papacioc spune: „Suferinţa nu
este uşor de suportat dacă nu eşti într-o relaţie cu Dumnezeu. N‑aş putea să
spun: «Dă‑mi, Doamne, suferinţă!», dar Îi mulţumesc din toată inima că m-a
ajutat şi m-a ţinut treaz. Îşi scoteau dinţii şi îi aruncau pe jos, că nu mai
aveau calciu - eram schelete. M-a impresionat foarte mult un biet vecin de
celulă care uitase cum o cheamă pe soţia lui. «Cum o fi chemând-o?» Şi mă uitam
şi mă foloseam şi îmi dădeau lacrimile... Suferinţa, concepţia de mântuire
creştină este suferinţa”[1]
Părintele
Arsenie relatează şi o întâmplare interesantă:
„La
Aiud m-a chemat un colonel:
-
Vorbiţi-mi de existenţa lui Dumnezeu! - spune colonelul.
-
Dumneavoastră, la vârsta aceasta, îmi puneţi o întrebare de şcoală primară?
Ochii cu care vedem, inima care ne ţine-n viaţă şi care iubeşte, sunt daruri
omeneşti sau de la Dumnezeu? Acestea dovedesc existenţa lui Dumnezeu. Însăşi
faptul că suferim şi trăim este un argument.
Văzând
că este înfrânt, a întrebat:
-
Care este ultimul tău cuvânt?
-
Sunt gata să mor pentru ce spun! - Luaţi-l de aici! Gata! (...) Erau nişte
oameni vânduţi, oameni în slujba răului. Aveau o leafă, erau stăpâni. Era unul
care nu putea să iasă afară (necesităţi fiziologice), i se atrofiaseră muşchii
la intestinul gros; foarte chinuitor. Când ne-au scos afară în cele 10 minute
de care beneficiam lunar, bolnavul acesta s-a aruncat în sârme şi l-au împuşcat
pe loc. Şi l-au decorat pe cel care a tras cu arma. Cine? Crăciun, care era
director general. Eu Îi mulţumesc lui Dumnezeu din toată inima că mi-a dat
cruce. Gândeam aşa: «Am fost cinstit în viaţa mea, dar nu-i destul; trebuie să
te răstigneşti!» Şi am spus de multe ori: «Să mori şi să înviezi în fiecare zi!
Dacă nu ştii să mori, să n-ai nădejde de înviere!»[2]
În
literatura memorialistică scrisă de supravieţuitorii Gulagului românesc
întâlnim personalităţi creştine care nu au făcut niciun compromis cu sistemul
satanic, dimpotrivă, în situaţii existenţiale dramatice au ales să Îl
mărturisească pe Hristos, rămânând creştini până la sfârşit. De pildă, Ilie
Tudor, tatăl interpretului Tudor Gheorghe, scrie cum Petre Ţuţea l-a înfruntat
pe colonelul Crăciun, directorul închisorii Aiud: „Altă dată, tot aşa, într-una
din întâlnirile organizate de putere cu deţinuţii, în vederea reeducării, în
careul care se făcea în curte, Crăciun «trecea în revistă» însoţit de un grup
de ofiţeri, careul. La un moment dat s-a oprit în faţa unui om înalt, slab, puţin
adus de spate. - Ce faci, filosofule? Îl cunoscuse. Era Petre Ţuţea. Era aşa de
slab că-l susţineau doi camarazi. Crăciun l-a privit satisfăcut. Şi către
mulţime: - Mă, aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu
ajungeaţi aici! Vi-L închipuiţi pe Hristos cu un crucioi în spate prin New
York? Ar râde şi curcile. Uite, am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun
Dumnezeu! Se depărtase câţiva paşi. Ţuţea a ridicat mâna. - Domnule, colonel! O
clipă. Vreau să vă întreb ceva! - Da! Ia zi, mă, filosofule! - Nu vă supăraţi,
aţi crescut la oraş sau la ţară? - La ţară, mă! Nu se vede? - şi-şi bombează
pieptul. - Şi aţi avut porci? - Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară
nu creşte porci? - Şi...aţi văzut dumneavoastră porc să privească în sus? Tăcere
scurtă. Priviri speriate. - Îl ştiţi că e nebun! Tâmpenii... S-a stăpânit pe
cât se putea râsul general ce ameninţa să invadeze mulţimea şi Crăciun cu suita
sa s-au grăbit să scurteze întâlnirea cu «nebuni ca Ţuţea».”[3]
Părintele
Adrian Făgeţeanu a trăit o confruntare şi mai dramatică, în care a ales să
mărturisească puterea crucii: „Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls
crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a
bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Am
ridicat iarăşi crucea şi el m-a călcat în picioare. După opt-nouă încercări,
ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam:
«Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos!» Şi poate nu o să mă crezi, frate, dar
după şaizeci de lovituri nu mai simţeam nicio durere. Corpul singur lucra fără
voia mea, parcă se autoanestezia.” [4]
[1] Arhim. Arsenie
Papacioc, Veşnicia ascunsă într-o clipă,
Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 85 (n. ed.).
[2] Ibid, pp. 86-88 (n.
ed.).
[3] Ilie Tudor, De sub tăvălug, Editura Curtea
Brâncovenească, Constanţa, 2010, p. 85 (n. ed.).
[4] Fericiţi cei prigoniţi - martiri ai temniţelor româneşti, Editura
Bonifaciu, 2008, ediţie îngrijită de Matei Marin (n. ed.).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu