Sunt bogat!

M-am născut la volan… Probabil de aceea conduc destul de bine. Asta nu înseamnă că n-am avut şi accidente!. Dar, precum vă spuneam, conduc binişor. Şi, mai ales, sunt bogat ! Da, pentru că am maşină ! Şi nu orice fel de maşină, ci una grozavă, mai grozavă decît ultimele prototipuri prezentate la saloane. Are computer de bord, mai grozav decît oricare alt computer existent ! Nu e nici Mercedes, nici Ferari, nici B.M.W…. Nu vă chinuiţi ! Nu despre un autoturism, dintre cele cunoscute, vreau să vă povestesc ! Este vorba despre trupul meu ! Staţi uşor, nu despre masculul din mine e vorba !

Vreau să vă împărtăşesc revelaţia mea asupra a ceea ce, inconştient, posedăm şi, din păcate, nu preţuim… Avem, am primit, prin naştere, o mare avere. Acesta este trupul (corpul) nostru, o mare avere, pe care o cam ignorăm, dar – mai ales – n-o folosim, aşa cum trebuie. Ba, mai rău, îl batjocorim !
 

S-o luăm cu începutul. Trupul nostru este perfect, o perfecţiune pe care nici una din “maşinăriile” noastre n-o atinge. El este dotat cu toate accesoriile necesare bunei funcţionări. E adevărat că, faţă de autoturismele pe care le avem şi le conducem, NU are marşalier. El merge înainte sau … stă! Nu poate şi nu trebuie să meargă înapoi, pentru că “înapoi” nu există !. Dacă suntem puţin receptivi, înţelegem că misiunea noastră este “să circulăm”, să experimentăm VIAŢA. Nu ne obligă nimeni să mergem, dar – stînd pe loc – consumăm oricum combustibil, fără a cunoaşte (noi) locuri, oameni, întîmplări – aşadar facem risipă. Să nu înţelegem că ar fi penurie de … combustibil. Nu, nu este penurie, dar “ardem gazul de pomană”… De cît combustibil dispunem sau, altfel spus, “cîtă aţă avem pe mosor” nu ştim, nu ni se spune şi cred că e chiar mai bine aşa ! Problema este ce facem cu el: mergem sau stăm ?!. Este întradevăr problema noastră, nimeni nu ne forţează, într-un fel sau altul şi nici eu nu mă bag ! Eu însumi optez pentru “deplasare”. Îmi plac locurile, oamenii, întîmplările – mai vechi, dar, mai ales, mai noi ! Ştiu că dispun de o maşină grozavă, am aflat că Sursa de combustibil este inepuizabilă, dar mă gîndesc că va trebui să dau – într-un fel – socoteală de modul cum am folosit, atît maşina, cît şi combustibilul. Asta mă face atent la modul cum conduc, ca să nu (prea) fac accidente. Vi-am mărturisit că am deja unele, la activ (sau, mă rog, la pasiv). Aşa că sunt mult mai atent.

Am aflat cîteva lucruri şi despre “computerul de bord”: e nemaipomenit !. Pentru cei ce încă n-au aflat, el se numeşte subconştient (alţii îi spun altfel, dar asta este o altă poveste). Vă spuneam că e nemaipomenit. Am învăţat cîte ceva despre modul de a-l folosi conştient, că – de funcţionat, el oricum funcţionează: el este cel care dirijează toate procesele “dinăuntru” şi – ceea ce este şi mai spectaculos – ne cam pregăteşte traseul; astfel, nu e nimic întîmplător din ceea ce ni se întîmplă, din ceea şi ce întîlnim pe traseul vieţii noastre. Eu simt deja că, în măsura în care sunt mult mai atent la volan şi evit să încalc “regulile de circulaţie”, luînd de bune indicaţiile computerului (unii îi spun “vocea interioară”), traseul pe care “mă plimb” în viaţă (da, pentru mine este o plimbare şi nu aveţi, niciunul dintre voi, motive s-o luaţi altfel) este mult mai plăcut, mult mai uşor, deşi, să nu credeţi că nu am (multe) trasee pe care mi le doresc şi la care nu ajung. Înţeleg, însă, că nu sunt pregătit pentru acele trasee sau – pur şi simplu – ele nu sunt bune pentru mine. Şi, pînă la urmă, tot mulţumit sunt, simţindu-mă protejat (ferit) de “trasee periculoase”. Nu e grozav ?!. Ceea ce am mai aflat şi vreau să vă împărtăşesc este modul de alimentare al acestui computer, precum şi sursa de alimentare. Mulţi îi spun rugăciune, alţii meditaţie, unii chiar relaxare; indiferent de denumire, ea constă în accesarea (dacă îmi permiteţi) Sursei. Eu, personal, o fac prin rugăciune şi, vă asigur, computerul meu de bord merge ZEISS.

Vi-aş mai spune doar un lucru: “Codul rutier”, care reglementează circulaţia pe acest traseu este, deasemenea, minunat şi se numeşte Biblia; acolo găsim toate informaţiile de care avem nevoie, pentru ca întreaga călătorie să fie plăcută şi utilă, să nu rătăcim traseele, să nu ne întoarcem pe trasee “desfundate”, pentru ca viaţa noastră să fie o plăcută, perpetuă plimbare, cunoscînd locuri, oameni şi întîmplări minunate…

 Da, suntem bogaţi, avem maşini grozave, pentru a ne plimba pe trasee minunate şi pentru asta Îi mulţumim lui Dumnezeu. Cel puţin eu, unul, asta fac. Amin.

Despre dragoste şi iubire

          Iată doi termeni sinonimi şi nu chiar !. Verbalizînd, se spune că "eşti îndrăgostit", "faci dragoste" şi respectiv "iubeşti", acţiuni - totuşi - diferite.

          Să le luăm pe rînd. A fi îndrăgostit este un lucru minunat, care te face să te simţi minunat, "de pe altă planetă", niţel cam "aerian". În general, eşti îndrăgostit de o persoană, de cele mai multe ori de sex opus. Subiectul dragostei are - din punctul tău de vedere - nişte calităţi potrivite gustului tău, iar defectele eşti dispus să nu le iei în seamă, fie ignorîndu-le, fie - chiar - justificîndu-le. Se spune, de multe ori - deasemenea - că eşti îndrăgostit de natură (în general) sau de o componentă a ei - un peisaj, o floare, un animal etc. Firesc ar fi să spui că-ţi place natura, o floare, un animal.

 Oricum, a fi îndrăgostit este un sentiment înălţător şi totuşi doar un sentiment. El este o reacţie a fiinţei, o percepţie a "realităţii" care produce plăcere, bucurie, înălţare sufletească.

          A face dragoste este altceva. Este o acţiune, o exprimare, o transpunere a sentimentului de "a fi îndrăgostit". La rîndul său, această acţiune produce plăcere, bucurie, înălţare sufletească.

          A iubi este Altceva !. Iubirea este necondiţionată - în primul rînd !. Ea este foarte bine descrisă în Biblie, în Scrisoarea Apostolului Pavel către Corinteni, capitolul 13, versetele 1-13, deşi în traduceri apare cu termenul "dragoste". E bine să (re)citiţi acest paragraf pentru a înţelege caracteristicile, virtuţile iubirii. Iubirea este treapta de sus a unei scări, care mai cuprinde nădejdea şi credinţa, pe care le incumbă. Nădejdea sau speranţa, despre care, de altfel, se spune că "moare ultima" se "naşte" prima !. Şi ea este necondiţionată. Sperăm (nădăjduim) dincolo de orice "temeiuri". Credinţa sau încrederea este, la rîndul ei, necondiţionată. "Fericit este cel ce crede fără să <<vadă>>" - îi spune Iisus apostolului Toma.

          Într-o lume duală, în care trăim, înţelegem toate lucrurile prin antiteze, antonime. Nu există - pentru noi - sus fără jos, bun fără rău şi aşa mai departe. Nici iubirea n-o vom înţelege fără antonimul ei - frica !. Da, opusul iubirii, absenţa ei este cel mai bine definită prin frică şi nu prin ură, aşa cum deseori se crede. Toate manifestările specifice absenţei iubirii, cum sunt gelozia, dorinţa de posedare, dorinţa de control îşi au izvorul în frică. Frica este, la rîndul ei, necondiţionată, neîndrituită, nefundamentată - decît pe absenţa iubirii !.

          Iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui - baza Legilor divinităţii în aproape toate religiile lumii, este,  pînă la urmă, acţiunea conştientă de racordare a individului la energia universală a iubirii, cea care "mută munţii" sau, mai complet, creează Universul. Un om care nu iubeşte, care se hrăneşte cu frică, în loc de iubire, moare - mai devreme sau mai tîrziu - pentru că se izolează de Sursa vieţii, Iubirea.

          Aceasta este iubirea necondiţionată: cunoaşterea de sine, ca şi a "celorlalţi", a lui Dumnezeu Creatorul, dorinţa de bine, frumos, adevăr, cunoaştere, comunicare, părtăşie. Frica de a nu accede la toate acestea vine din izolarea noastră faţă de Sursă. Ieşirea din izolare, deschiderea către iubire  este un act conştient, pe care putem şi e bine să-l facem spre folosul nostru. Avem libertatea să alegem !. Depinde numai de noi !.

Una dintre cladirile emblematice ale orasului Oradea

BISERICA CU LUNA

Biserica cu lună, construită între anii 1784 şi 1790, în stil baroc cu influenţe neoclasice este Catedrala Episcopiei Ortodoxe din Oradea. Planurile au fost realizate de arhitectul Éder Jakab, iar picturile interioare de fraţii Alexandru şi Arsenie Teodorovici şi de Paul Murgu.

În turnul-clopotniţă înalt de 55 m, sub orologiu se află o sferă cu diametrul de 3 m, vopsită jumătate în negru, jumătate în auriu. Cu ajutorul unui mecanism, bila se roteşte în funcţie de mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului, redând prin rotirea sa toate fazele lunii. Mecanismul executat în 1793 de ceasornicarul Georg Rueppe, funcţionează şi astăzi.

În cele ce urmează, vă vom prezenta o scurtă monografie a Bisericii cu Lună, respectiv o relatare a situaţiei din prezent (în numărul viitor al Gazetei). Monografia ne prezintă în altă lumină Oradea din secolul al XVIII-lea. La insistenţa poporului din acea vreme, direct împăratul Iosif al II-lea încuviinţează aşezarea pietrei fundamentale a celei mai frumoase creaţii arhitectonice din Oradea, anume Biserica Sfintei Adormiri (denumită: Biserica cu Lună.), la 9 Noiembrie 1784.



Deşi Oradea arăta a oraş unguresc, cei care au contribuit cu banul şi munca la dezvoltarea oraşului au fost românii, ei fiind autohtonii judeţului Bihor. Ei aveau dreptul să-şi aleagă preoţii şi nu aveau nici o obligaţie faţă de Episcopul catolic ungur – teoretic. Românii erau un neam bine organizat, nu nomazi sau un popor pribeag, ci disciplinat şi conştient de misiunea-i istorică, ei având drepturi pe care nu conteneau să le apere. Ei au rămas cu religia ortodoxă, în timp ce alte neamuri roiau în jur, precum francezi, germani, maghiari etc, doar datorită Bisericii Ortodoxe, care s-a păstrat o Biserică Naţională chiar şi în cele mai tragice momente, deşi era defăimată de Ungurii catolici, de veacuri întregi.
În vechime, Oradea era alcătuită din patru comune de sine stătătoare: Olosigul, Velenţa, Oraşul nou şi Subcetate, care alcătuiau de fapt Oradea mare; românii din Velenţa erau ortodocşi, dar făceau parte din Banderiul Episcopului ungur… Acolo era singura biserică ortodoxă şi toţi ceilalţi români aici veneau. De asemenea, existau patru naţiuni: ungurii, românii, grecii şi sârbii. A urmat răscoala Racoţiană, când Biserica Ortodoxă a fost persecutată de catolici, timp în care s-au perindat mai mulţi episcopi.

Înfiinţarea unei şcoli şi a unei capele ortodoxe, prin aducerea de preoţi ortodocşi, uniţii vedeau totala nimicire a sfintei uniri. În acelaşi timp, Comunitatea Ortodoxă înaintează rugări guvernului, pentru autorizaţia de a clădi biserica în Oradea. Indignat, vicarul Meletie înaintează Majestăţii Sale Împărătesei Maria Terezia o jalbă contra preoţilor ortodocşi de la Velenţa. Când ajunge episcop Moise Dragoş la uniţi, acesta nu permite nicidecum să fie construită o biserică ortodoxă lângă una unită. Ortodocşii au protestat pentru apărarea drepturilor lor.

 Din fericire, la 13 Noiembrie 1781, Împăratul Iosif al II-lea a dat celebrul edict de toleranţă religioasă, care a ridicat Biserica Ortodoxă din acea umilinţă nedreaptă.
  Au fost şi oameni care au murit, mergând către Biserica din Velenţa, tocmai din Oradea, şi au mai fost astfel de situaţii.

Vis împlinit: acordul împăratului de a se începe construcţia bisericii
În cele din urmă, Comunitatea Ortodoxă a înaintat o petiţie direct împăratului, pentru a-şi apăra drepturile şi de a cere bucată de pământ şi preot, toate pentru construirea bisericii. Împăratul, binevoitor, le-a dat acordul, iar astfel, anul 1784 a devenit anul de izbândă, când ortodocşii şi-au văzut visul cu ochii.

Edificarea bisericii
Preotul Ioan Clintoc prezintă foarte frumos perioada edificării bisericii: „…în 7 zile Noemvre s’au şi sfinţit şi pus fundamentul Bisericii, iară în anul 1790 Noemvre 17 zile am şi intrat cu sf. slujbă întrânsa…”

 Avea să fie atât de frumoasă biserica ortodoxă! Nici chiar cele două biserici unite, Greco-Catolica şi Sf. Ladislau nu aveau clopot, orologiu şi turn! Văzând grandoarea bisericii, chiar şi cei care părăsiseră religia ortodoxă, s-au reîntors la ea, prin căinţă.

Celebrarea actului de sfinţire a bisericii s-a fixat pe 11 Iunie 1832. În final, s-a observat că numărul ortodocşilor depăşea pe cel al catolicilor, iar în comunitatea ortodoxă s-au perindat preoţi şi episcopi… A fost înfiinţată şi o şcoală ortodoxă, iar biserica a fost renovată din nou în 1909. Biserica cu Lună a devenit cea mai strălucitoare dintre toate bisericile ce alcătuiau centrul Oradiei Mari, la acea vreme; câtă jertfă şi câtă umilinţă au îndurat românii pentru clădirea acesteia, câte daruri s-au oferit. Putem spune că Biserica a fost creată din truda românului, izvorâtă din credinţă pură faţă de propria religiune, lucru demn de apreciat, într-o perioadă în care chiar şi exprimarea unei opinii putea atrage după sine moartea! 

Traditia, Biserica si familia, spatii de pastrare a valorilor identitare

 

 In lumea contemporana, a vorbi despre traditie ar parea ca inseamna a fi in urma societatii, sau a promova lucruri perimate, ori a privi prea mult in trecut. Trecem insa prea usor cu vederea faptul ca traditia inseamna o suma de valori, o experienta comunitara, in mijlocul careia ne nastem si de la care plecam, chiar atunci cand inovam. Pentru ca, asa cum remarcau, in estetica.

 Inovatia fara traditie nu are sens, iar ceva cu totul nou nu ar fi inteles de nimeni si nici util. Daca intelegem traditia ca pe o suma de valori, daca constientizam faptul ca ne nastem, traim si profitam de pe urma traditiei, in sensul larg al termenului, cel de totalitate a valorilor acumulate de societate la un moment dat, putem lega traditia de educatie, de credinta, de cultura si tehnica, de toate domeniile vietii, de noi insine, care, astfel, trebuie sa devenim responsabili pentru valorile pe care le cream si le transmitem celor care ne vor urma. 

  Transmiterea unei traditii sanatoase tine, in ultima instanta, si de calitatea noastra de oameni si de crestini, deoarece la dreapta judecata a lui Hristos vor fi judecate si consecintele pe care le-au avut faptele noastre, nu numai faptele in sine. In societatea in care traim, ca urmare a intelegerii in sens peiorativ a traditiei, dar mai ales a grabei si presiunilor care ni se fac pentru introducerea si acceptarea, in societatea romaneasca, a unor valori care nu o definesc si pe care marea majoritate a oamenilor nu le accepta, s-a ajuns la deteriorarea traditiei, la innoirea fortata cu anumite valori, care nu se pot numi identitare, intrucat nu au de a face cu valorile comunitatii romanesti. 

  Numai insiruind laturile traditiei romanilor, am putea trage concluzii privitoare la diversitatea valorilor si domeniilor in care aceasta este reprezentativa, o adevarata purtatoare a identitatii neamului nostru de la port, mestesuguri, arhitectura, pana la cele mai subtile laturi spirituale, cum ar fi literatura, mentalitatea, practicile si riturile, care coboara traditia din sfera teoreticului in viata de zi cu zi. In contextul in care traim, ar fi necesar sa subliniem ca este necesara pastrarea valorilor traditionale si pentru ca ele cuprind un tezaur moral, al bunului simt, sfidat, sub motivatia liberalizarii moravurilor, in lumea noastra.

 Cuvantul cheie pentru traditiile romanesti credem ca poate fi identificat in intelepciune. Intelepciunea de a-ti chivernisi aceasta scurta viata astfel incat sa poti realiza ceva aici, dar, mai ales, sa dobandesti mantuirea, imparatia lui Dumnezeu. Aceasta inseamna o viata morala, crestina, cumpatata, in care frumosul si armonia isi au locul lor, venind sa bucure sufletul; mai ales sufletul incarcat cu atatea probleme al omului contemporan. Intr-un mod dispretuitor se spunea despre noi, imediat dupa revolutia din decembrie, ca suntem crestini "din datini". Si este adevarat ca obiceiurile populare au contribuit, intr-o oarecare masura, la laicizarea credintei, asa cum se manifesta ea mai ales in mediul rural, in popor. In locurile cu o putemica traditie populara, unde aceasta a fost pastrata si transmisa din generatie in generatie, pe cale familiala, fiind considerata sacra, se poate vorbi chiar despre existenta unui crestinism popular.
Exista, de asemenea, idei dogmatice crestine, prelucrate in texte de tipul colindelor de pasti, pricesnelor sau teatrului popular.Credem ca nu este deloc neglijabila componenta misionara si sociala a obiceiurilor la marile sarbatori. De aceea, in crestinismul ortodox romanesc actual este imposibila separarea neta dintre traditia populara si sarbatorile crestine sau obiceiurile vietii de familie.

De asemenea, din pacate, in zilele noastre, se disociaza credinta de cultura, desi inceputurile culturii romanesti si ale celei curopene sunt crestine si o parte insemnata a patrimoniului cultural national, material si imaterial, are baze crestine. Sarbatorile importante ale anului, sunt dovezi ale impletirii dintre credinta si cultura, ale modului in care cultura infrumuseteaza formele credintei, iar credinta da sens, in vesnicie, operelor culturale. Din pacate, este vorba aici de creatia populara, considerata minora si nedreptatita valoric de unii oameni de cultura. Dar speram totusi ca obiceiurile populare sa ne apropie mai mult Dumnezeu, sa ne faca sa ne cunoastem, mai profund, credinta si sensul vietii noastre pe pamant. Iar daca obiceiurile populare ni se par insuficiente pentru pastrarea identitatii romanesti si crestine, Biserica este si a fost, de multe ori, mai convingatoare decat chiar multe dintre institutiile statului.

Despre Biserica, Sfintii Parinti vorbesc· numind-o "cerul pe pamant", sau "imparatia lui Dumnezeu din lumea aceasta'" prefigurare a fericirii vesnice din imparatia cerurilor. Pastratoare a unui tezaur duhovnicesc si cultural de o mare valoare, Biserica este insusi sufletul romanesc, in dimensiunea lui cea mai curata, cea mai inaltatoare. Intre aceste comori, se numara, in primul rand, Sfanta Traditie, tezaurul dogmatic pentru pastrarea caruia au murit si multi dintre stramosii nostri, inca din cele mai vechi timpuri, de la sfintii mucenici Atalos, Zoticos, Filipos si Camasis de la Niculitel, pana la Sfantul Emilian de Durostorum, Sfantul Sava al Buzaului si nu in ultimul rand, episcopul Bretanion al Tomisului, care a participat la Marele Sinod de la Niceea in anul 325.

Chipul iubirii familiale se gaseste in insusi Dumnezeu, care nu este o singura Persoana, inchisa in egoismul ei, nici doua persoane egoiste in iubirea lor, ci treime de Persoane, impartasindu-si iubirea reciproc: Tatal il iubeste pe Fiul prin Duhul Sfant. Astfel, Dumenzeu se face exemplu de iubire pentru om. La fel vrea Sfanta Biserica sa ajunga sotii, uniti intr-un singur trup si intr-un singur gand, deschisi, prin iubire, catre o familie mai larga, care este comunitatea, Biserica.

Ca alternative viabile la casatorie si familie, lumea moderna propune implicit sau explicit, mai multe solutii: convietuirea libera, desfranarea, adulterul, homosexualitatea, prostitutia, sau insingurarea. Dar, lipsite de har si de binecuvantarea lui Dumnezeu, acestea aduc probleme mari celor care le practica si urmasilor lor, mergand pana la deznadejde si sinucidere, ca sa nu mai spunem de moartea sufleteasca inaintea celei trupesti.

Din pacate insa, in lumea noastra

Aplicand cele mai sus relatate, putem spune ca si scoala este pusa in situatia de a raspunde provocarilor lumii moderne, prin promovarea sau nu a unor categorii de valori in randul tinerilor. Prin calitatea sa educationala, scoala poate reprezenta unul dintre locurile de pastrare si transmitere a valorilor identitare. De aceea educatia scolara reflecta stadiul la care a ajuns o societate, valorile care primeaza dar si un anumit raport intre traditie si noutate. 

De aceea, in acest domeniu, studiul traditiilor populare, cunoasterea si conservarea valorilor identitare, stimularea interesului tinerilor pentru aceste valori, cultivarea aptitudinilor lor artistice sau mestesugaresti ar putea contribui mult la dezvoltarea personalitatii umane, la spiritualizarea si socializarea tinerilor, la gasirea unui sens al vietii, a unei motivatii existentiale, de care adeseori sunt lipsiti.Intr-un cuvant, putem spune ca patrimoniul valorilor identitare romanesti poate constitui, pentru societatea actuala, o alternativa educationala, artistica, economica, cu un potential deloc neglijabil, o alternativa si o solutie a unora dintre dilemele, cautarile si neimplinirile contemporane.
Iar daca vocea traditiei, credintei si educatiei romanesti traditionale se ridica uneori impotriva unor valori en vogue, care vor sa perverteasca insasi fiinta umana, se cuvine sa trecem peste ranguri, pozitie sociala, chiar peste practicile si preferintele individuale, sau personale, atunci cand acestea sunt nocive din punct de vedere moral, social, crestin. Si sa nu stingem facliile care inca mai palpaie.

 Conf. univ. dr. Iuliana Bancescu, cercetator stiintific, CNCPCT, Bucuresti

 

Despre confruntarea dintre mărturisitorii creştini şi călăii antihrişti

Despre valoarea creştină a suferinţei părintele Arsenie Papacioc spune: „Suferinţa nu este uşor de suportat dacă nu eşti într-o relaţie cu Dumnezeu. N‑aş putea să spun: «Dă‑mi, Doamne, suferinţă!», dar Îi mulţumesc din toată inima că m-a ajutat şi m-a ţinut treaz. Îşi scoteau dinţii şi îi aruncau pe jos, că nu mai aveau calciu - eram schelete. M-a impresionat foarte mult un biet vecin de celulă care uitase cum o cheamă pe soţia lui. «Cum o fi chemând-o?» Şi mă uitam şi mă foloseam şi îmi dădeau lacrimile... Suferinţa, concepţia de mântuire creştină este suferinţa”[1]

Părintele Arsenie relatează şi o întâmplare interesantă:

„La Aiud m-a chemat un colonel:

- Vorbiţi-mi de existenţa lui Dumnezeu! - spune colonelul.

- Dumneavoastră, la vârsta aceasta, îmi puneţi o întrebare de şcoală primară? Ochii cu care vedem, inima care ne ţine-n viaţă şi care iubeşte, sunt daruri omeneşti sau de la Dumnezeu? Acestea dovedesc existenţa lui Dumnezeu. Însăşi faptul că suferim şi trăim este un argument.

Văzând că este înfrânt, a întrebat:

- Care este ultimul tău cuvânt?

- Sunt gata să mor pentru ce spun! - Luaţi-l de aici! Gata! (...) Erau nişte oameni vânduţi, oameni în slujba răului. Aveau o leafă, erau stăpâni. Era unul care nu putea să iasă afară (necesităţi fiziologice), i se atrofiaseră muşchii la intestinul gros; foarte chinuitor. Când ne-au scos afară în cele 10 minute de care beneficiam lunar, bolnavul acesta s-a aruncat în sârme şi l-au împuşcat pe loc. Şi l-au decorat pe cel care a tras cu arma. Cine? Crăciun, care era director general. Eu Îi mulţumesc lui Dumnezeu din toată inima că mi-a dat cruce. Gândeam aşa: «Am fost cinstit în viaţa mea, dar nu-i destul; trebuie să te răstigneşti!» Şi am spus de multe ori: «Să mori şi să înviezi în fiecare zi! Dacă nu ştii să mori, să n-ai nădejde de înviere!»[2]

În literatura memorialistică scrisă de supravie­ţuitorii Gulagului românesc întâlnim personalităţi creş­tine care nu au făcut niciun compromis cu sistemul sa­tanic, dimpotrivă, în situa­ţii existenţiale dramatice au ales să Îl mărturisească pe Hristos, rămânând creştini până la sfârşit. De pildă, Ilie Tudor, tatăl interpretului Tudor Gheorghe, scrie cum Petre Ţuţea l-a înfruntat pe colonelul Crăciun, directorul închisorii Aiud: „Altă dată, tot aşa, într-una din întâlnirile organizate de putere cu deţinuţii, în vederea reeducării, în careul care se făcea în curte, Crăciun «trecea în revistă» însoţit de un grup de ofiţeri, careul. La un moment dat s-a oprit în faţa unui om înalt, slab, puţin adus de spate. - Ce faci, filosofule? Îl cunoscuse. Era Petre Ţuţea. Era aşa de slab că-l susţineau doi camarazi. Crăciun l-a privit satisfăcut. Şi către mulţime: - Mă, aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici! Vi-L închipuiţi pe Hristos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile. Uite, am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu! Se depărtase câţiva paşi. Ţuţea a ridicat mâna. - Domnule, colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva! - Da! Ia zi, mă, filosofule! - Nu vă supăraţi, aţi crescut la oraş sau la ţară? - La ţară, mă! Nu se vede? - şi-şi bombează pieptul. - Şi aţi avut porci? - Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară nu creşte porci? - Şi...aţi văzut dumneavoastră porc să privească în sus? Tăcere scurtă. Priviri speriate. - Îl ştiţi că e nebun! Tâmpenii... S-a stăpânit pe cât se putea râsul general ce ameninţa să invadeze mulţimea şi Crăciun cu suita sa s-au grăbit să scurteze întâlnirea cu «nebuni ca Ţuţea».”[3]

Părintele Adrian Făgeţeanu a trăit o confruntare şi mai dramatică, în care a ales să mărturisească puterea crucii: „Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Am ridicat iarăşi crucea şi el m-a călcat în picioare. După opt-nouă încercări, ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: «Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos!» Şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după şaizeci de lovituri nu mai simţeam nicio durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia.” [4]

---

[1] Arhim. Arsenie Papacioc, Veşnicia ascunsă într-o clipă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 85 (n. ed.).

[2] Ibid, pp. 86-88 (n. ed.).

[3] Ilie Tudor, De sub tăvălug, Editura Curtea Brâncovenească, Constanţa, 2010, p. 85 (n. ed.).

[4] Fericiţi cei prigoniţi - martiri ai temniţelor româneşti, Editura Bonifaciu, 2008, ediţie îngrijită de Matei Marin (n. ed.).

O LECŢIE DE VIAŢĂ

O femeie iese din casă şi vede 3 moşnegi cu barba alba stînd în faţa casei.
Nu-i cunoştea dar vazîndu-i supăraţi îi invită în casa sa mănînce ceva.
- “Soţul tău este acasă?” - întreabă ei.
- “Nu , este ieşit”.

- “Atunci nu putem intra” - replică ei.
Seara, cînd soţul se întoarce acasă, ea îi povesteşte despre cei trei moşnegi..
- “Du-te şi spune-le că am venit şi pofteşte-i înauntru “ Femeia se duce si îi invită. - “Nu putem intra toţi în casă” replică ei. - “Cum asa?” întreabă ea.
Unul dintre mopşnegi îi explică. Eu sunt BUNĂSTARE , el este SUCCES iar celălalt este IUBIRE. Acum du-te şi întreabă-l pe soţul tău care dintre noi să vină în casă. Femeia intră în casă şi îi spune soţului,care se bucură.
- “Ce bine!, în acest caz invită-l pe BUNĂSTARE să ne umple casa cu bunăstare!”
Soţia nu a fost de acord.
- “De ce să nu-l invităm pe SUCCES?” Nora îi asculta dintr-un colţ al casei. - “N-ar fi mai bine să-l invităm pe IUBIRE? Casa noastra ar fi atunci plină de iubire!” - a sugerat nora.
- “Hai sa ne ghidăm după sfatul norei” îi zice soţul soţiei. “Du-te afara si invita-l pe IUBIRE să ne fie oaspete.”
Femeia iese afară şi întreabă:
- “Care dintre voi este IUBIRE? Pe el îl invităm să ne fie oaspete” IUBIRE porneşte înspre casă. Odată cu el, se pornesc în urma lui şi ceilalţi doi. Surprinsă, femeia întreabă :
- “L-am invitat doar pe IUBIRE. Cum de veniţi şi voi cu el?” Cei trei moşnegi replicară:
- “Dacă l-ai fi invitat pe BUNĂSTARE sau pe SUCCES, ceilalţi ar fi rămas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe IUBIRE, unde merge el, mergem şi noi. Unde este IUBIRE este şi BUNASTARE şi SUCCES!!!!!!”

POVESTEA LUI "MOS NICOLAE"

Se spune ca insusi Sfintul Nicolae a ajutat trei sarmane fete din orasul sau, aducindu-le dar de zestre, noaptea, fara a fi vazut. Casa in care traiau cele trei surori era mai mult decit saraca. Tatal lor planu

ia sa-si vinda fetele, crezind ca astfel se va chivernisi. Plinsetele si rugamintile fiicelor sale nu l-au induplecat pe batrinul cu suflet negru. Sfintul Nicolae a aflat despre nenorocirea ce se petrecea nu departe de locuinta sa. Noaptea, pe furis, el a aruncat o punga plina cu galbeni in camera fetei celei mai mari. Astfel ea a reusit sa se marite curind. La fel a facut Mosul si in urmatorii doi ani, iar sora cea mijlocie si apoi cea mica au reusit sa se aseze la casele lor.

Cine e Mos Nicolae?

Cunoscut in Transilvania si sub numele de Sin-Nicoara, Sfintul Nicolae este cel mai popular sfint in Ardeal. Sarbatoarea lui a generat un adevarat folclor, de la darurile de Mos Neculai si pina la obiceiurile si legendele diferentiate de la sat la sat. Nascut in cetatea Patara din tinutul Lichiei, din Asia, Sf. Nicolae (in limba greaca biruitor de popor ) s-a dovedit de timpuriu alesul Domnului, uimind de mic copil prin minunile pe care le facea. Dupa ce i-au murit parintii, Nicolae si-a impartit averea saracilor si a intemeiat manastirea Sionului de linga Mira, capitala Lichiei, calatorind ca prelat la Ierusalim.


Crestinii acelor timpuri au pastrat memoria numeroaselor sale minuni (readucerea la viata a unui corabier cazut de pe catarg, vindecarea unor boli incurabile, oprirea, prin rugaciune si post, a furtunii de pe mare s.a.). In ultima parte a vietii s-a retras la manastirea ctitorita de el, a Sionului, unde a fost inmormintat la 6 decembrie 352. Dupa opt ani, imparatul Justinian a ridicat la Constantinopol o biserica, in cartierul Vlaherne, cu hramul numelui sau. Ducindu-se vestea ca din mormintul sau izvoraste mir, crestinii din intreaga lume au facut pelerinaj, vindecindu-se de boli incurabile.

Capodopera stilului brâncovenesc

**Mănăstirea Curtea de Argeş**

Mănăstirea Curtea de Argeş, 1907

Mănăstirea Curtea de Argeș este o mănăstire din România situată în orașul Curtea de Argeș. Ansamblul cuprinde biserica episcopală, unul dintre cele mai celebre monumente de arhitectură din Ţara Românească.
Mănăstirea Curtea de Argeș este inclusă în Lista monumentelor istorice din România.

Mănăstirea a fost construită de Neagoe Basarab (1512 - 1517) pe locul vechii mitropolii Pictura interioară, realizată de zugravul Dobromir, a fost terminată în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumați.

Printre cele mai vechi așezări de care vorbește istoria noastră se numără și Curtea de Argeș cu împrejurimile ei.

Dintre monumentele care au fost făurite de-a lungul veacurilor, din câte au împodobit Argeșul voievodal, de bună seamă că biserica înălțată de Neagoe Basarab (1512-1521) este cea mai valoroasă construcție de artă și arhitectură bisericească.

Începută în 1514, din dorința lui Neagoe Basarab de a crea un monument fără seamăn de frumos, lucrările s-au încheiat trei ani mai târziu, așa încât la 7 ianuarie 1517, ctitorul putea chiar să vorbească de „mănăstirea domniei mele de la Argeș”, și să-i hărăzească „vama ce este la Ocna Mică de la Târgoviște...”. 

Ascultând nu numai legenda, ci și unele știri istorice, se pare că din lipsă de bani, cu toată jertfirea podoabelor Doamnei sale, dar mai ales din lipsă de zile, zugrăvirea bisericii n-a putut fi isprăvită înainte de trecerea întru cele veșnice a lui Neagoe Basarab.Așadar, ginerele voievodului, Radu de la Afumați (1522-1529), odată urcat pe scaun, a consfințit continuarea decorării așezământului, prin pisania din 10 septembrie 1526, care menționează și numele lui Dobromir zugravul.

Evanghelia scrisă şi pictată de regina Elisabeta între anii 1886-1892

Meșterul Manole și Ana

În apropierea mănăstirii Curtea de Argeș se află fântâna meșterului Manole, constructorul legendar al ctitoriei lui Neagoe Basarab, eroul mai multor balade populare.

Balada Monastirea Argeșului spune că meșterul Manole și-a zidit în zidurile acestei magnifice mănăstiri soția (Ana), deoarece în mod inexplicabil tot cea ce era construit în timpul zilei se dărâma noaptea. Tot legenda dă o explicație și pentru fântâna meșterului Manole: când domnitorul a văzut această măreață construcție i-a întrebat pe cei zece meșteri dacă pot construi o mănăstire și mai frumoasă decât aceasta. Aceștia răspunzând afirmativ, domnitorul, pentru a împiedica posibila construcție a unei mânăstiri mai frumoase, a poruncit ca schelele pe care erau urcați meșterii să fie dărâmate și astfel cei „zece meșteri mari, calfe și zidari” au rămas blocați pe acoperiș. Ei și-au făcut aripi din șindrile și s-au aruncat de pe acoperișul mănăstirii sperând să ajungă jos nevătămați, dar toți au murit. În locul unde s-a prăbușit meșterul Manole a apărut un izvor - fântâna meșterului Manole.

***www.wikipedia.ro

Scrisoare emoţionantă!

 

      Unul dintre valoroşii poeţi şi prozatori români, ALEXANDRU VLAHUŢĂ, trimite fiicei sale Margareta următoarea scrisoare:


Să trăieşti Mimilică dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fii fericită!

Cei rai nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea…al doilea, de! Norocul si celelalte pere malaieţe, care se aseamana cu el, vin de afara, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe cand fericirea, adevarată fericire, în tine răsare şi in tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru el. Şi pregatirea aceasta e opera de fiecare clipa.Când pierzi răbdarea împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie sa o iei de la capat. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi…. ATÂŢIA CÂT MERITĂ.

A, daca nu ne-am iubi pe noi fără masură, daca n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, daca în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepătimire(lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de rautate şi de necinste murdară, din care se ingraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastra făptură.

Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătura şi din durerile altora.
Eu am mare încredere in voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vina.
Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muscă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te mica, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te indeamnă să strigi:”Uitaţi-vă la mine!”, Dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: “Să nu faci o fapta a cărei amintire te-ar putea face vreodata să roşeşti”. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.

Pastrează scrisoarea asta. Cand vei fi trăit cinizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!
Te îmbrăţişez cu drag,

A. Vlahuta

Cuvintele Bătrânilor

     “Ţara noastră, zicea Bătrânul Amfilohie, este acoperită de gheaţa materialismului şi ateismului, şi noi suntem chemaţi să topim gheaţa. Numai când această gheaţă va dispare vom putea regăsi pământul nostru şi ne vom bucura de el; pământul arat de plugurile apostolice, înroşit de sângele martirilor şi udat de sudoarea sfinţilor călugări. Atunci soarele duhovnicesc va încălzi pământul românesc şi, ca şi odinioară, el va germina, va înflori şi va da roade spre slava lui Dumnezeu.”