Iubind am învăţat să iubesc

 Iubirea mea părea că intră în portul vieţii tale. Dar am naufragiat aproape de mal. Atent fiind la orice altceva decât cârmuirea bărcii. Am aşteptat doar să îmi întinzi o mână, să vii după mine în larg, să simţim împreună adâncimea mării şi să vâslim împreună spre Paradis. Era momentul în care am înţeles direcţia în care trebuie să merg. Dar acea mână întinsă a venit doar de la Dumnezeu. Ţi-ai închis portul şi ai plecat. 

Abia atunci am înţeles ce însemni pentru mine, ce este iubirea şi câte merită să faci pentru ea.  Cum pentru ea merită să lupţi cu cele mai mari valuri, să înoţi împotriva curenţilor, să rămâi la suprafaţă şi să nu te laşi dus de val, să-ţi înfrunţi orice temere. Să continui să înoţi spre ea chiar dacă nu ştii unde o să ajungi. Pentru că atât timp cât o cauţi nu ai cum să te pierzi.

 În marea de iubire se găseşte pentru fiecare din noi un suflet unde să ancorăm pentru totdeauna. Cu cât luptele noastre vor fi mai grele, cu atât vom fi mai capabil să acceptăm intensitatea emoţiilor şi a sentimentelor. 

Pentru orice durere există un pansament. Pentru orice lacrimă vărsată, zâmbeşte de două ori.  Pentru fiecare suferinţă îndurată, fă bucurii altora. Pentru fiecare inimă distrusă, înveseleşte altă inimă. Pentru fiecare zi în care nu ai iubit, dăruieşte mai mult.

Poem de iubire

Ești rază de iubire ce pașii-mi călăuzești,
Ești visul meu adânc în noaptea-n tunecată,
Ești gândul ce-mi trepede din zori pân'la asfințit,
Ești lacrima ce-o port pe obrazu-mi uscat.

Ești zâmbetul frumos ce chipul mi-a purtat,
Ești mângâiere blândă și sentiment neuitat,
Ești ruga mea-nălțată din credința toată,
Ești valul mării ce mângâie-n tăcere.

Ești dorul de iubire ce-l port pictat în mine,
Ești cerul meu senin și steagul alb al păcii,
Ești soarele din roua ce buzele-mi răcoresc,
Ești floarea frumuseții și chipul bunătății.

Ești toamna ce-a venit și vara ce-a trecut,
Ești tot ce mi-am dorit și chiar mai mult,
Ești jertfa mea ce niciodată n-a durut,
Ești timpul meu oprit, iubirea ce nu moare.

Ești parte din mine, o amintire vie,
Ești taină, speranță, lumină și toate la un loc,
Ești mare împlinire a tot ce este viață,
Ești tot ce mi-am dorit,

și tot ce am avut...

Orbia sufletul și oboseala minții

Pierdem oameni dragi pe care îi iubim din tot sufletul doar pentru că suntem prea orbi să ne dăm seama sau să apreciem cât de mult înseamnă acea persoană pentru noi.

Îi pierdem și puțini sunt cei care mai au șansa să îndrepte răul făcut. Majoritatea ne păcălim singuri că ne-am învățat lecția și nu o să se mai întâmple. Spunem că așa a trebuit să fie. Nu, este o iluzie. Am ratat momentul să ne trezim, să ne scuturăm, să ne adunăm gândurile și energia, să renunțăm la a lupta pentru nimicurile de zi cu zi și să luptăm pentru omul care este al nostru deja. Să luptăm pentru acel suflet pe care îl iubim, așa cum am făcut-o la început. Să nu uităm să fim romantici, înțelegători, spontani, blânzi, iubitori, respectuoşi şi recunoscători.

Să ne îndrăgostim în fiecare zi de aceeaşi persoană făcându-o şi pe ea să se îndragostească de noi. Și nu să ne culcăm pe o ureche considerând că ”cetatea” odată cucerită nu mai poate fi pierdută.
Și să nu avem impresia că persoana de lângă noi ne iubește doar pentru că suntem noi pur și simplu și nu pentru cum suntem. Prin felul în care ne purtăm apropiem sau îndepărtăm omul drag.
Nimic nu ne permite să fim indiferenți, egoiști, arțăgoși, insensibili.

Cele mai dureroase despărțiri sunt cele pe care le anticipi, când consideri că nu mai poți, că ai nevoie de o pauză, că faci prea multe sacrificii. Și în acele momente îți apare în gând ideea că trebuie să faci ceva, să îndrepți cumva lucrurile. Ești conștient că poți să schimbi situația, dar nu ai suficientă voință. Sau pui orgoliul înaintea sentimentelor. Și atunci nu faci nimic. În loc să privești omul tău în ochi și să îi spui: ”Suntem doi proști care se iubesc, hai să renunțăm la orgoliu și să punem iubirea mai presus de orice.” O spui tu, nu aștepți să o spună celălalt. De la tine vine schimbarea.

O/îl iubești? Arată-i! Astăzi, mâine s-ar putea să fie prea târziu. Chiar cu riscul de a părea nebun. În iubire nebunia poate fi frumoasă. Nu te complace în situația ”merge și așa”. Nu uita să răzi, să te joci, să spui în gura mare ”TE IUBESC!”. În fond despre asta este iubirea: momente unice. 
Îndrăgosteala poate ține puțin,dar iubirea dacă o uzi în fiecare zi ține pentru totdeauna.

Pentru omul pe care îl iubești trebuie să lupți în fiecre zi. Nu doar până îl cucerești, o lună, două trei, un an…Ci în fiecare zi. Să spui des ”te iubesc” și să o demonstrezi prin fapte. Fără teama că ești ridicol. În iubire ridicolul nu există. Fă-le până încă se poate. Suntem prea mulți, cei care am pierdut persoane dragi doar pentru că am fost prea orbi să vedem cât de mult înseamnă pentru noi.

Luptă, luptă...iar când simţi că nu mai poţi, luptă

Lucruri pentru care trebuie să lupţi până la sfârşit,

Chiar şi atunci când pare o misiune imposibilă sunt lucruri şi ţeluri pentru care trebuie să lupţi până la ultima suflare cu toată dârzenia şi energia. Lupte din care să faci un scop. Lupte din care trebuie să câştigi. Lupta pentru iubire este de căpătâi. Chiar şi atunci când nu mai ai putere, găseşte! Renunţarea la această luptă poate devenii primejdioasă. Ai o iubire la care visezi? Luptă să o câştigi!

Luptă pentru adevăr, luptă pentru dreptate. Ştii pe cineva judecat pe nedrept? Luptă! Luptă pentru adevărul care trebuie spus, pentru iubirea care trebuie câştigată.

Luptă pentru fericirea ta. Luptă pentru fericirea celor din jur. Pentru pace şi buna înţelegere. E modul prin care trebuie să îţi faci remarcată existenţa pe acest Pământ.

Luptă pentru visurile tale. Nu asista cu indiferenţă ca şi cum ai fi musafir în viaţa ta! Sunt lupte pe care nimeni nu le poate câștiga în locul tău. Luptă pentru ceea ce crezi. Luptă pentru a lăsa ceva bun în urma ta.

Luptă cu tine. Cu patimile tale, cu fricile tale, cu gândurile rele. Luptă cu răul din propriul suflet. „Lupta cu răul din inima mea" este un principiu adevărat, fundamentat solid şi puternic pe care se poate construi bunăstarea umanităţii. Numai cine s-a luptat cu răul din propria inimă poate duce o luptă împotriva răului în general.

Luptăm, ca la finalul vieţii să putem spune:

”Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul mi-o va da în ziua aceea.”