Decât fuga de riscurile ereditatii si decât feririle de a avea copii, mai bine moartea la datorie.

Mai mare este omul în genunchi, decât în picioare

Un om special nu îl recunoști după chip, ci după suflet

Învață

Ce-ar fi, Doamne, viața noastră?

Ce-ar fi Doamne viaţa noastră, fără fraţi şi rugăciune?
Când în lume-i totul numai, temeri şi deşertăciune.

Ce-ar fi bucuria noastră, fără starea Ta de faţă?
Când e numai spurcăciune, în ce lumea se răsfaţă.

Ce-ar fi lacrimile noastre, fără dulcea Ta lumină?
Când în orice plâns din lume-i, numai patimă şi vină.

Ce-ar fi-n gândurile noastre, fără-ndemnurile Tale?
Când doar curse şi primejdii, sunt în lume pe-orice cale.

Ce-ar fi-n inimile noastre, făr-a Ta iubire sfântă?
Când e numai chin şi blestem, tot ce-n lume se frământă.

Dar de când Te-avem pe Tine, şi ne dai atâta pace,
Chiar şi pentru această viaţă, nu ştim preţul ei cât face.

(Traian Dorz)

Nimic nu este pierdut

Un adevar mai putin cunoscut

Cu durere în suflet trebuie să recunoaştem că tinerii din ziua de azi nu mai pun preţ pe adevăratele valori strămoşeşti, naţionale, creştineşti. Nu mai cunosc ce înseamnă jertfa pentru un ideal, dragostea de adevăr, dragostea de dreptate, de ţară, care nu sunt altceva decât dragostea de Dumnezeu. Înainte, cei mai buni români erau şi cei mai buni creştini. Strămoşii noştri şi-au vărsat sângele şi şi-au jertfit libertatea tocmai pentru ca noi să trăim azi în libertate şi să-L iubim mai mult pe Dumnezeu. Însă, ce-am făcut noi cu această libertate? Am vândut-o pe lucruri de nimic şi ne-am transformat în sclavii propriilor patimi. Iată că înţelegând greşit această libertate, am ajuns să ne deplângem singuri soarta pe care noi înşine ne-am făurit-o. Aceasta este recunoştinţa noastră faţă de jertfa strămoşilor şi martirilor noştri? Cât de scump au trebuit să plătească, iar noi trăim tot în nepăsare şi-n păcate. Numai noi suntem de vină, nu Dumnezeu şi nimeni altcineva. E dureros şi faptul ca prin şcoli nu se prezintă adevărata faţă a lucrurilor, suntem îndoctrinaţi cu fel de fel basme, minciuni, de teorii inutile şi concepţii anticreştine şi de aceea nu se mai cunoaşte adevărul sacru. Chiar şi despre poetul nostru român, Mihai Eminescu, tinerii sunt învăţaţi să creadă că a fost un nebun, însă care este de fapt adevărul?

Corupţii vremii de atunci, împotriva cărora a scris Eminescu, au tăbărât mai la urmă asupra lui şi l-au băgat în spitalul de nebuni de la Socola, din Iaşi. Acolo, un doctor l-a injectat cu o doză puternică, cu un medicament nociv, în urma căruia, la scurt timp i-a venit sfârşitul. Cam aşa se întâmplă cu toţi aceia care au curajul să mărturisească adevărul şi să demaşte minciuna…Preţul adevărului este moartea!

Şi un lucru mai puţin cunoscut am citit într-o carte: Părintele Arsenie a deplâns viaţa marelui poet Mihai Eminescu, înzestrat de Dumnezeu cu atâta talent. Dacă şi concepţia poetică ar fi unit-o cu concepţia de viaţă creştină, ar fi suferit mai puţin în lumea aceasta şi nu ar fi trecut atâţia ani prin iad, era de părere Părintele Arsenie. Dar prin evlavia pe care a avut-o la Maica Domnului, se mângâia şi uneori se refugia la mănăstire, cu prietenul lui de suflet, scriitorul Ion Creangă, care avea seminarul de teologie de la Mănăstirea Neamţ. Şi totuşi, Eminescu, prin Maica Domnului, a avut parte înainte de moarte de Sfânta Împărtăşanie, după însemnarea care a rămas pe o carte veche de cult.

Romane, afla cine esti si fii mandru de tara ta

Am demonstrat, până acum, pluridisciplinar, ce nu suntem, anume că nu suntem un popor de adunătură, urmaşi de soldaţi şi colonişti romani veniţi de prin toate colţurile lumii antice.

Cine a avut urechi să audă, ochi să vadă şi curiozitate să cerceteze dincolo de manualele şi carţile istoriei oficiale, lucrurile sunt clare. Paleogenetica, de pildă, a demonstrat fără drept de apel, în ceea ce priveşte etnicitatea noastră, că avem aici, exact pe acest pământ, rădăcini din vremuri imemoriale.

Evident, poporul nostru a suferit şi el, de-a lungul secolelor şi mileniilor, influenţe etnice, lingvistice şi culturale, fie din partea celor ce ne-au fost sau ne sunt şi azi vecini, fie din partea celor ce au tranzitat acest teritoriu spre alte meleaguri.

Însă baza noastră etnică, stratul cel mai solid a rămas cel traco-geto-dacic, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei şi a încercărilor unora de a maghiariza, rusifica, turci sau slaviza. Pe acest subiect orice discuţie cu cei care contestă realitatea este, încă din debutul său, o pierdere de timp.

Vă îndemn ca, de astăzi înainte, să vorbim mai mult despre ceea ce suntem, despre lucrurile frumoase ale acestei ţări, despre oamenii săi minunaţi, din trecut şi din prezent, despre bogăţiile sale, despre ape şi munţi, despre holde şi cântece, despre poveşti cu zâne şi Feţi-Frumoşi, despre bunici şi părinţi ce ne-au dat nume. Vă îndemn să vorbiţi tuturor despre olimpicii noştri, despre savanţii noştri, despre eroii noştri militari şi voievozii bătrâni.

Vorbiţi-le despre toate astea copiilor voştri, prietenilor şi rudelor, străinilor cu care intrati în contact, vorbiţi despre asta pe internet, pe profilele voastre de pe reţelele de socializare şi pe blogurile voastre.

Aratăţi, astfel, că vă pasă şi că avem puterea să ne luptăm cu campania de distrugere a entităţii noastre ca neam, campanie tot mai accentuată, ce distruge situri arheologice, închide muzee, serveşte elevilor manuale aberante şi promovează, prin canalele media, numai non-valori.

Pune în slujba României o oră pe zi, atât, nu mai mult, o oră în care o poţi descoperi pas cu pas, îi poţi cunoaşte trecutul, întelege prezentul, îi poţi descoperi personalităţile adevărate şi îi poţi construi viitorul. Afla pe unde se mai găsesc ultimii meşteri artizani de tulnice şi mergi să-i vizitezi! Află mâinile cărei bunici mai îmblânzeşte iţele războiului de ţesut şi mergi să i le săruţi!

Află în ce sate meşterii olari, a căror ştiinţă vine tocmai din neoliticul Cucutenilor, mai dau viaţă lutului şi mergi să le asculţi poveştile despre oameni, pământ şi suflet. Află ce munte, râu sau codru poartă vreo legendă şi vizitează-le, închide ochii şi fi parte a poveştii pe care ele o deapănă de mii şi mii de ani.

Apără-i pe ai tăi în faţa celor străini! Spune-le că român nu înseamnă hoţ de buzunare, nici manelist, nici cel ce sparge seminţe în colţul blocului fără să aibă vreun căpătâi pe lumea asta, nici cei cu ceafa în patru straturi care îşi atârnă la gât lanţuri groase din aur şi nici femeia cu fuste înflorate care stă cu mâna întinsă pe bulevardele capitalelor europene.

Spune-le tuturor că român şi autohton înseamnă Ştefan cel Mare, pavăza creştinităţii împotrivă tăvălugului otoman, înseamnă Henri Coandă şi Aurel Vlaicu, înseamnă Dromihete şi lecţia de morală dată lui Lisimah, înseamnă Eminescu, înseamnă gimnastele noastre de aur şi olimpicii noştri care domină concursurile înternaţionale de decenii întregi. Român este bunicul tău ce a luptat până în munţii Tatra şi la Cotul Donului, iar româncă înseamnă bunica ta ce a rămas să-l aştepte crescându-şi pruncii să fie oameni, nu cerşetori.

Spune-le copiilor tăi că super-eroii noştri nu sunt Batman şi Superman, ci Greuceanu, Făt-Frumos, Sfarmă-Piatră, Setilă şi Părăsilă Lăţ-Lungilă şi că frumoasa noastră din legende nu este Catwoman, ci Ileana Cosânzeana. Ai noştri super-eroi nu au 50 de ani, ci vârste milenare, aparţin acestui plai din vremuri ce se pierd în negura istoriei.

Spune-le străinilor că suntem neam vechi, că Europa a învăţat să cultive pământul de la cei ce-şi odihnesc de mii de ani oasele în glia noastră şi că am umplut mări de sânge apărându-i şi ei liniştea. Neamul meu nu a avut linişte să construiască catedrale măreţe pentru că a stat mereu cu o mână pe plug şi cu una pe sabie.

Neamul meu subjugat şi nu a exploatat niciodată pe alţii şi de-asta oraşele lui nu sunt la fel de bogate pentru a fi admirate de turişti precum Londra, Paris, Roma sau Madrid, capitale ale unor ţări care, secole de-a rândul, au furat, au înrobit, au ucis pentru huzurul propriu.

Nu avem Notre Dame, dar avem Voroneţ, nu avem Waterloo, dar avem Podul Înalt, Mărăşeşti şi Posada, nu avem Turnul Eiffel, dar avem Babele şi Sfinxul, nu avem Riviera Franceză, dar avem Delta Dunării şi nu avem o Statuie a Libertăţii, dar avem un Gânditor de la Hamangia.

Mândreşte-te cu ţara ta şi numeşte-i pe toţi românii fraţii tăi! Să nu-ţi fie ruşine nicăieri pe unde viaţă îţi va purta paşii şi în faţa nimănui, pentru că tu nu eşti dator cu nimic nimănui!

Valentin Roman

Ce înseamnă iubirea

Când dragostea nu dispare

Taina vindecării

A fost odată un rege care avea o fiică deşteaptă foc şi foarte frumoasă. Prinţesa suferea însă de o boală misterioasă. Pe măsură ce creştea, mâinile şi picioarele-i slăbeau, în timp ce auzul şi văzul i se împuţinau. O mulţime de doctori încercaseră să o vindece, dar în zadar. Într-o zi, la curte sosi un bătrân despre care se spunea că ar cunoaşte secretul vieţii. Toţi curtenii se grăbiră să-l roage să vină în ajutorul prinţesei bolnave.  Bătrânul îi dădu copilei un coşuleţ de nuiele cu capac, şi-i spuse:

- Ia-l şi ai grijă de el. Te va vindeca…

Nerăbdătoare şi plină de bucurie, prinţesa deschise capa

cul, dar ceea ce văzu o umplu de uimire şi de tristeţe. În coşuleţ era un copil, doborât de boală, şi mai nenorocit şi mai suferind decât ea. Prinţesa îşi lăsă sufletul cuprins de compătimire şi, în ciuda durerilor, luă copilul în braţe şi începu să-l îngrijească. Trecură luni, iar prinţesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hrănea, îl mângâia, îi surâdea, îl veghea nopţile, îi vorbea cu duioşie, chiar dacă toate acestea îi pricinuiau o mare suferinţă şi oboseală.

La aproape şapte ani după acestea…se petrecu ceva de necrezut. Într-o dimineaţă, copilul începu să zâmbească şi să meargă. Prinţesa îl luă în braţe şi începu să danseze râzând şi cântând, uşoară şi nespus de frumoasă cum nu mai fusese de multă vreme. Fără să-şi dea seamă se vindecase şi ea…

“Doamne, când mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrană; când mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apă; când mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie încălzit; când sufăr, trimite-mi pe cineva pe care să mângâi; când crucea mea începe să fie prea grea, dă-mi crucea altuia s-o împart cu el; când sunt sărac, adu-mi pe cineva care este în nevoie; când nu am timp, dă-mi pe cineva pe care să-l ajut o clipă; când mă simt descurajat, trimite-mi pe cineva pe care să-l încurajez; când simt nevoia de a fi înţeles, dă-mi pe cineva care să aibă nevoie de înţelegerea mea; când aş vrea ca cineva să aibă grijă de mine, trimite-mi pe cineva de care să am grijă; când mă gândesc la mine, îndreaptă-mi gândurile către alţii…”

Sfinții voievozi și martirii vor să vadă lupta noastră

Am surzit! Am surzit și peste ochi ni se așază voit o cârpă străvezie prin care vedem din ce în ce mai puțin. Mii de ani, strămoșii noștri au trudit, s-au bucurat și au murit pentru pământul pe care trăim noi astăzi. Au știut și au spus din tată-n fiu prin veacuri că vechea Dacie este tărâmul cel mai frumos și cel mai bogat al lumii. Că Ceahlăul, dealurile Târgoviștei, orașele mai vechi sau mai noi, Munții mari de piatră din vremurile de-nceput sunt ale noastre și avem poruncă sfântă să le dăm, întregi, copiilor noștri.

Națiile mari ale lumii își slăvesc eroii și învățații așa cum se cuvine. Îi ascultă, îi poartă cu ei, se sfătuiesc și împreună merg spre Lumină! În discursurile sale, președintele Statelor Unite vorbea despre direcțiile stabilite de către George Washington la 1789. În Anglia, am întâlnit copii care-mi vorbeau despre curajul și viziunea lui Winston Churchill. În Japonia, șirul împăraților stă și astăzi strajă codului divin pe care-l transmit întocmai “supușilor”. Așa se păstrează buna rânduială! Altfel nu-i chip!

Noi? Am surzit! Nu mai auzim nici poruncile celor din veac, nici cântecele lor, nici bucuria, nici jalea. Și mai întâi de toate nu mai pricepem sfaturile lor pământești. Cine să ne îndrume pașii pe calea lungă și neștiută a istoriei? Pustnicii cei înțelepti, voievozii sfinți și luptătorii fără frică de moarte ne vorbesc, ne vorbesc fără oprire și se smeresc în ceruri de neștiința noastră. Unii mai aprigi, cum a fost Vlad-Vodă sau uriașul Mihai nu mai rabdă și strigă la noi! Și noi mergem mai departe surzi, către neființa neamului și către risipirea minunatei Grădini a Maicii Domnului căreia pământenii îi zic România.

Haideți să ne deschidem iarăși sufletele către vorbele lor, să ne înhămăm toți la munca cea de sus și cea de jos a Țării! Să deschidem ochii, dar mai ales sufletul! Să nu fim tocmai noi blestemul României! Numai așa va fi bine în Țara noastră pentru noi și pentru cei ce vor veni! Va fi tare bine! Dumnezeu să ne ajute!

Vasile Lupașc