Nu are importanță prea mare dacă vorbim cu asprime copilului la nevoie, dar să vorbim în așa fel încât copilul să poată spune în sinea lui: ,,Așa îmi trebuie!” Chiar dacă nu o spune cu glas tare, să o spună în sinea lui. Poate să nu aibă curajul să o spună cu glas tare, dar are mare importanță s-o spună în adâncul sufletului lui.
Să-mi permiteți să aduc în discuție un exemplu, pe care s-ar putea ca unii dintre dumneavoastră să nu-l fi auzit. Un tată își duce la spital copilul căruia trebuia să-i facă o operație. Văzând doctorii, copilul începe să se teamă, să plângă și să ceară tatălui să-l ducă acasă: ,,De ce m-ai adus aici, nu ți-e milă de mine, nu mă iubești!” Tatăl, desigur, îl lasă la spital, chiar dacă copilul suferă foarte mult.
Când se va face bine este imposibil ca acesta să spună că tatăl lui a procedat așa pentru că nu l-a iubit. Este imposibil! Copilul înțelege. ,,M-au dus la operație, m-a durut, dar trebuia să mă ducă!” Într-un astfel de caz nu poate rămâne în sufletul copilului sentimentul că tatăl l-a nedrepțit, că nu l-a iubit atât cât trebuia. Ori de câte ori este pedepsit un copil, dacă în sufletul lui se naște acest sentiment, că părinții nu l-au nedreptățit, ci l-au pedepsit pentru binele lui și din dragoste, atunci poate fi pedepsit fără teamă.
Altfel, copilul va fi într-un război permanent cu părinții.
Părinți și Copii–Despre Educația Copiilor – Arh. Simeon Kraiopoulos – Ed. Bizantină 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu