„Doi
tineri care se iubesc încă fără a fi ajuns la nivelul mai coborât al
plăcerilor trupești văd, fiecare din ei, taina celuilalt.
Si
cred ca nici unul dintre ei n-ar voi sa-l defineasca pe celalalt.
Celalalt ramane un mister nedefinit, si infinitul se intinde dincolo de
marginile lumii acesteia, se intinde pana la Dumnezeu… Trăiesc într-un
fel prezența negrăită a lui Dumnezeu între ei.
Și
aceasta îi face să se înalțe peste ei, să se înalțe spre acel izvor al
iubirii, al apropierii între oameni, al trebuinței lor unul de altul și,
poate că asta înseamnă o neașteptată înălțare a sufletului.
“…se
spune în Geneză “şi vor fi amândoi un trup”, dar trup aici nu are numai
sens de trup material, ci vor fi amândoi o unitate. Spune undeva
Sfântul Ioan Gură de Aur: “Omul nu este întreg dacă este numai bărbat,
nu este întreg dacă este numai femeie. Omul întreg este bărbat şi
femeie”. Acest lucru îl dezvolta Evdokimov, am spus şi eu în Dogmatica
mea, în legătură cu taina căsătoriei, că omul întreg este şi bărbat, şi
femeie. Dar, precum bărbatul nu este numai trup, ci este şi suflet, la
fel ca şi femeia, ei se întregesc reciproc şi simt nevoia să se
întregească şi sub raport spiritual. Femeia are un fel de admiratie, o
încredere în barbat, ca el este mai tare si o poate ajuta în viata si
admira o anumita forta, dar nu numai o forta trupeasca, ci si
spirituala, o capacitate de discernamânt. Barbatul admira la femeie
delicatetea ei, capacitatea ei de a aduce o dulceata în viata, de a-l
mângâia, de a-l încuraja în felul ei; adica, ei se întregesc si
spiritual.
Viata
barbatului ar fi prea opaca daca ar fi numai a lui, si iarasi, viata
femeii ar fi un sentimentalism salciu, dar si un sentiment de neputinta,
de gol. Ea trebuie sa mângâie pe cineva. Si barbatul iarasi, trebuie sa
ajute pe cineva; ei se intregesc… O dragoste care trebuie sa inainteze
cat mai mult posibil in plan spiritual, purtand si trupul in acest plan.
(…)
Iubirea
sta intr-un sentiment de raspundere fata de importanta celuilalt, fata
de valoarea celuilalt, fata de mantuirea celuilalt. Daca-l iubesc, tin
sa se mantuiasca.
- Gabriel Marcel, citat mereu de Parintele Galeriu, spune: “Cand spun cuiva te iubesc, spun tu nu vei muri niciodata”.
-
Asa este. “Te iubesc” este o concluzie ca celalalt nu va muri. Te
iubesc, nu vreau sa mori spiritual in vesnicie. Celalalt poate muri
pentru mine daca nu arat iubire, rabdare.
Orice taina este o putere ce ti s-a dat de la Dumnezeu. Dar aceasta putere te angajeaza si pe tine, cu efortul si vointa ta…”
(din cartea Şapte dimineţi cu Părintele Stăniloae – convorbiri intre Sorin Dumitrescu si parintele Dumitru Stăniloae)
“Iubirea
e un uriaş plus de cunoaştere, producând în acelaşi timp un uriaş plus
de viaţă în cel iubit şi în cel care iubeşte, dezvoltând la maximum
fiinţa lui şi a mea. Dar această cunoaştere nu poate fi captată în
concepte…În iubirea ce o am eu de tine, care merge până la uitarea de eul meu, ca să te pun în locul lui pe tine, natura umană repartizată în persoane îşi biruieşte împărţirea şi se regăseşte pe sine în unitatea ei, fapt care-i produce o bucurie debordantă.
Repartizarea în persoane a fost şi este necesară tocmai pentru că în iubirea reciprocă dintre ele să-şi descopere o valoare şi o frumuseţe pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi.
Unitatea descoperită prin iubire a firii repartizate în subiecte e alt fel preţuită şi de aceea alimenteaza o bucurie şi o afecţiune neîncetată…
Noi cel realizat prin dragoste este semn, salut, chemare, revendicare, îmbrăţişare a existenţei umane în ea însăşi, cu un cuvant: întâlnire. Întâlnirii din dragoste i-am putea spune mai degrabă regăsire. Acesta este sentimentul încercat de două fiinţe care şi-au deschis sufletul în dragoste…
De aici, sentimentul celui ce iubeşte, că în cel iubit îşi regăseşte casa, după ce a rătăcit pe afară.” (Pr. Dumitru Stăniloae, Mistica)
“Individualistul nu sufera de dor.
Dar el nici nu a strabatut prin cunoastere la esenta cea mai frumoasa a altuia. Lui ii este indiferent din punct de vedere afectiv ca este sau nu este cineva langa el. El nu sufera de absenta cuiva. El nu cunoaste afectiv propriu-zis pe nimeni, decat pe sine insusi, si nici pe sine insusi nu se cunoaste afectiv, deci nu se are deschis in ceea ce este mai adanc si mai uman in el.
El duce o existenta introvertita. Este interesat numai de el. Dar si introvertirea lui se opreste la un zid chiar in fiinta proprie, dincolo de care nu poate trece.
In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeste. Este cu intelegerea adanca in acela, dar, in acelasi timp,in dor se cunoaste omul pe sine insusi, cum nu se cunoaste in afara dorului.
Cel ce doreste se depaseste pe sine, dar se cunoaste intr-un mod mai deplin, pe cand egoistul nu se vede decat pe sine, dar foarte ciuntit, caci nu e preocupat decat de satisfacerea pasiunilor sale. …
Dorul descopera taina negraita a persoanei dorite.” (Dumitru Staniloae)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu