Iubirea

"...secretul biblic al longevității este iubirea. Cred că suntem pe pământ pentru acest motiv: să iubim. Le spun adesea celor ce vor sa mă asculte: «iubiți ce vreți, dar iubiți!». Nimic nu este mai dezastruos decât infirmitatea inimii. (…) "
Radu Beligan

Recunoștința copilului pentru pedepsele părinților!

Poți să fii drept cu copilul tău? Nu are importanță dacă un tată își pedepsește copilul. Dar să-l pedepseacă în așa fel încât copilul să poată spune în sinea lui. ,,M-a pedpsit pe drept!”

Nu are importanță prea mare dacă vorbim cu asprime copilului la nevoie, dar să vorbim în așa fel încât copilul să poată spune în sinea lui: ,,Așa îmi trebuie!” Chiar dacă nu o spune cu glas tare, să o spună în sinea lui. Poate să nu aibă curajul să o spună cu glas tare, dar are mare importanță s-o spună în adâncul sufletului lui.

Să-mi permiteți să aduc în discuție un exemplu, pe care s-ar putea ca unii dintre dumneavoastră să nu-l fi auzit. Un tată își duce la spital copilul căruia trebuia să-i facă o operație. Văzând doctorii, copilul începe să se teamă, să plângă și să ceară tatălui să-l ducă acasă: ,,De ce m-ai adus aici, nu ți-e milă de mine, nu mă iubești!” Tatăl, desigur, îl lasă la spital, chiar dacă copilul suferă foarte mult.

Când se va face bine este imposibil ca acesta să spună că tatăl lui a procedat așa pentru că nu l-a iubit. Este imposibil! Copilul înțelege. ,,M-au dus la operație, m-a durut, dar trebuia să mă ducă!” Într-un astfel de caz nu poate rămâne în sufletul copilului sentimentul că tatăl l-a nedrepțit, că nu l-a iubit atât cât trebuia. Ori de câte ori este pedepsit un copil, dacă în sufletul lui se naște acest sentiment, că părinții nu l-au nedreptățit, ci l-au pedepsit pentru binele lui și din dragoste, atunci poate fi pedepsit fără teamă.
Altfel, copilul va fi într-un război permanent cu părinții.

Părinți și Copii–Despre Educația Copiilor – Arh. Simeon Kraiopoulos – Ed. Bizantină 2005

Proverbe

O inimă veselă este un leac minunat. (Sf. Scriptură, Pilde 17, 22)

Unde ți-e inima acolo și gândul.

E ușor a te însura dar e greu a face familie.

Cine n-are bătrâni să-i cumpere.

Sufletul nu se află unde trăiește ci unde iubește.

Înțeleptul nu spune tot ceea ce gândește, dar gândește tot ceea ce spune.

Copiii sunt argila iar mama e olarul.

Copilul prea alintat iese român stricat.

De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? (Sf.Scriptură Matei7, 3)

Așchia nu sare departe de trunchi.

Cel ce se atinge de smoală se va mânji si cel ce se însoțește cu cel trufaș asemenea lui va fi. (Sf. Scriptura, Eclesiasticul 13, 1)

Cel bun vede bunătate peste tot, cel rău, nicăieri.

Toți se plâng de bani, dar de minte nimeni.

Bogățiile trec faptele bune rămân.

Dacă ai mult dă din averea ta; dacă ai puțin dă din inima ta!

Viața care aduce rod Dumnezeu o îngrijește, ca și mai mult rod să aducă. (Sf. Scriptură, Ioan 15, 2)

Cel zgârcit nu e stăpân pe banii lui, ci banii îl stăpânesc pe el.

Cap ai minte ce-ți mai trebuie?!

Unde nu-i cap vai de picioare.

Nu te uita cine vorbește, ci ce vorbește!

Ceea ce înțelepții caută la ei înșiși, proștii caută la alții.

Bea dar nu te îmbăta!  Discută dar nu te certa!

Mai bine să-ntingi în sare și să te uiți la soare, decât să întingi în unt și să te uiți în pământ.

Din pământ negru mănânci pâine albă.

Ce-i folosește omului să câstige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul? (sf Scriptură Marcu 8, 36)

Pământul este poarta cerului.

Mânia ta să apună odată cu soarele.

Ne trebuie doi ani să învățăm să vorbim și o viață întreagă să învățăm să tacem.

Cine dă săracilor împrumută pe Dumnezeu.

Despre curaj si prietenie!

Doi prieteni mergeau împreună pe un drum ce străbatea un codru întunecos și plin de primejdii.
Pe neșteptate, un uriaș urs înfuriat apăru în fața celor doi.
Pradă fricii, unul dintre aceștia, se câțără într-un copac și se ascunse, celălalt însă nu o tului suficient de repede și, dându-și seama, că nu este în stare să scape de fiorosul animal, se lasă la pământ, prefăcându-se mort. Știa bine că urșii nu se ating de mortăciuni. Apropiindu-se de el, ursul îl adulmecă, mormăi la urechea sa, încercă să-l urnească cu botul. Bietul om încerca din răsputeri să-și țină răsuflarea. Ursul chiar îl crezu mort și se duse de acolo.
De îndată ce văzu că ursul dispăruse printre copaci, celălalt coborâ din pomul în care se cățărase și îl întrebă pe prietenul său:
-Ce ți-a spus ursul la ureche?
-Mi-a zis să nu mai călătoresc cu anumiți prieteni care, atunci când se ivește o primejdie, în loc să îmi dea o mână de ajutor, o iau la fugă cât îi țin picioarele.

Vom răspunde pentru toate cuvintele nerostite, pentru toate măgăriile rostite, pentru toate visele părăsite.
Va trebui să dăm socoteală pentru teama și zgârcenia care ne-au împiedicat să iubim, pentru orbirea și pentru orgoliul care ne-au sufocat îmbrățișările.
Va trebui să dăm socoteală pentru toate gesturile neâmplinite, pentru toate lacrimile înghițite, pentru toate făgăduințele neâmplinite și pentru tot timpul pierdut.

Jertfa lumânării

E ora rugăciunii. M-aţi aprins şi vă uitaţi gânditori la mine… Parcă aţi vrea să vă spun ceva. Ce să vă spun ? Simţiţi bucurie în suflet ?
În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând devin mai mică. De fapt eu am doar două posibilităţi:
Prima, e să rămân întreagă. Asta ar însemna să rămân rece, să nu fiu
aprinsă şi atunci nu mă micşorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.
A doua, ar fi să răspândesc lumină şi căldură şi prin asta să mă jertfesc, să mă dăruiesc chiar pe mine însumi… Asta e mult mai frumos decât sa rămân rece şi fără rost.
Si voi oamenii sunteţi la fel. Când trăiţi numai pentru voi, sunteţi lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiţi lumina şi căldura, atunci aveţi un sens. Pentru asta trebuie să vă jertfiţi, să daţi ceva: dragostea, adevărul, bucuria, încrederea şi toate sentimentele nobile pe care le purtaţi în inimă. Să nu vă temeţi că deveniţi mai mici… Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină. Gândiţi-vă, cu pace în suflet, că sunteţi ca o lumânare aprinsă.
Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puţin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina şi căldura sunt mult mai puternice.
Şi la voi oamenii e tot aşa, împreună luminaţi mai mult…

Zâmbește

"Minulescu - Zambeste"

Cand ti se pare atat de greu,
S`asculti cum lumea te barfeste
Atunci, asculta sfatul meu...Zambeste!

Si cand cel ce`l iubesti curat
Nepasator te paraseste,
Nu te uita ca e`nganfat...Zambeste!

Învățăm!

Învăţăm, greşind, să iertăm,
Învăţăm, căzând, să zburăm,
Învăţăm, suferind, să vindecăm,
Învăţăm, încătuşaţi, să ne eliberăm,
Învăţăm, mirându-ne, să înţelegem,
Învăţăm, îndoindu-ne, să credem,
Învăţăm, plecând, să ne întoarcem,
Învăţăm, pierzând, să învingem,
Învăţăm, tăcând, să vorbim,
Învăţăm, plângând, să zâmbim,
Învăţăm, distrugând, să construim,
Învăţăm, cerând, să dăruim,
Învăţăm, urând, să iubim
Învăţăm, trăind, să trăim...

Îndrumare

Iubește-l pe acela ce nu te înțelege.
Mângâie-l pe acela ce te rănește.
Respectă-l pe cel nerespectuos.
Luminează-l pe cel ce trăiește în întuneric.
Dăruiește celui egoist.
Oferă-i pace celui ce trăiește în război.
Nu lăsa niciodată ca temerile sau comportamentele celorlalți față de tine să-ți influențeze comportamentul tău față de ei.
Fii un model de lumină și de bunătate pentru ceilalți!
Nu lăsa niciodată durerile trecutului să te îndepărteze de oamenii dragi sufletului tău.
Eliberează trecutul și bucură-te de un prezent luminos cu toți cei dragi ție.

„Iubirea stă într-un sentiment de răspundere față de valoarea celuilalt, față de mântuirea celuilalt”

„Doi tineri care se iubesc încă fără a fi ajuns la nivelul mai coborât al plăcerilor trupești văd, fiecare din ei, taina celuilalt.

Si cred ca nici unul dintre ei n-ar voi sa-l defineasca pe celalalt. Celalalt ramane un mister nedefinit, si infinitul se intinde dincolo de marginile lumii acesteia, se intinde pana la Dumnezeu… Trăiesc într-un fel prezența negrăită a lui Dumnezeu între ei.

Și aceasta îi face să se înalțe peste ei, să se înalțe spre acel izvor al iubirii, al apropierii între oameni, al trebuinței lor unul de altul și, poate că asta înseamnă o neașteptată înălțare a sufletului.

“…se spune în Geneză “şi vor fi amândoi un trup”, dar trup aici nu are numai sens de trup material, ci vor fi amândoi o unitate. Spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur: “Omul nu este întreg dacă este numai bărbat, nu este întreg dacă este numai femeie. Omul întreg este bărbat şi femeie”. Acest lucru îl dezvolta Evdokimov, am spus şi eu în Dogmatica mea, în legătură cu taina căsătoriei, că omul întreg este şi bărbat, şi femeie. Dar, precum bărbatul nu este numai trup, ci este şi suflet, la fel ca şi femeia, ei se întregesc reciproc şi simt nevoia să se întregească şi sub raport spiritual. Femeia are un fel de admiratie, o încredere în barbat, ca el este mai tare si o poate ajuta în viata si admira o anumita forta, dar nu numai o forta trupeasca, ci si spirituala, o capacitate de discernamânt. Barbatul admira la femeie delicatetea ei, capacitatea ei de a aduce o dulceata în viata, de a-l mângâia, de a-l încuraja în felul ei; adica, ei se întregesc si spiritual.

Viata barbatului ar fi prea opaca daca ar fi numai a lui, si iarasi, viata femeii ar fi un sentimentalism salciu, dar si un sentiment de neputinta, de gol. Ea trebuie sa mângâie pe cineva. Si barbatul iarasi, trebuie sa ajute pe cineva; ei se intregesc… O dragoste care trebuie sa inainteze cat mai mult posibil in plan spiritual, purtand si trupul in acest plan.

(…)

Iubirea sta intr-un sentiment de raspundere fata de importanta celuilalt, fata de valoarea celuilalt, fata de mantuirea celuilalt. Daca-l iubesc, tin sa se mantuiasca.

- Gabriel Marcel, citat mereu de Parintele Galeriu, spune: “Cand spun cuiva te iubesc, spun tu nu vei muri niciodata”. 

- Asa este. “Te iubesc” este o concluzie ca celalalt nu va muri. Te iubesc, nu vreau sa mori spiritual in vesnicie. Celalalt poate muri pentru mine daca nu arat iubire, rabdare.

Orice taina este o putere ce ti s-a dat de la Dumnezeu. Dar aceasta putere te angajeaza si pe tine, cu efortul si vointa ta…”

(din cartea Şapte dimineţi cu Părintele Stăniloae – convorbiri intre Sorin Dumitrescu si parintele Dumitru Stăniloae)

“Iubirea e un uriaş plus de cunoaştere, producând în acelaşi timp un uriaş plus de viaţă în cel iubit şi în cel care iubeşte, dezvoltând la maximum fiinţa lui şi a mea. Dar această cunoaştere nu poate fi captată în concepte…
În iubirea ce o am eu de tine, care merge până la uitarea de eul meu, ca să te pun în locul lui pe tine, natura umană repartizată în persoane îşi biruieşte împărţirea şi se regăseşte pe sine în unitatea ei, fapt care-i produce o bucurie debordantă.
Repartizarea în persoane a fost şi este necesară tocmai pentru că în iubirea reciprocă dintre ele să-şi descopere o valoare şi o frumuseţe pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi.
Unitatea descoperită prin iubire a firii repartizate în subiecte e alt fel preţuită şi de aceea alimenteaza o bucurie şi o afecţiune neîncetată…
Noi cel realizat prin dragoste este semn, salut, chemare, revendicare, îmbrăţişare a existenţei umane în ea însăşi, cu un cuvant: întâlnire. Întâlnirii din dragoste i-am putea spune mai degrabă regăsire. Acesta este sentimentul încercat de două fiinţe care şi-au deschis sufletul în dragoste…
De aici, sentimentul celui ce iubeşte, că în cel iubit îşi regăseşte casa, după ce a rătăcit pe afară.” (Pr. Dumitru Stăniloae, Mistica)
“Individualistul nu sufera de dor.
Dar el nici nu a strabatut prin cunoastere la esenta cea mai frumoasa a altuia. Lui ii este indiferent din punct de vedere afectiv ca este sau nu este cineva langa el. El nu sufera de absenta cuiva. El nu cunoaste afectiv propriu-zis pe nimeni, decat pe sine insusi, si nici pe sine insusi nu se cunoaste afectiv, deci nu se are deschis in ceea ce este mai adanc si mai uman in el.
El duce o existenta introvertita. Este interesat numai de el. Dar si introvertirea lui se opreste la un zid chiar in fiinta proprie, dincolo de care nu poate trece.
In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeste. Este cu intelegerea adanca in acela, dar, in acelasi timp,in dor se cunoaste omul pe sine insusi, cum nu se cunoaste in afara dorului.
Cel ce doreste se depaseste pe sine, dar se cunoaste intr-un mod mai deplin, pe cand egoistul nu se vede decat pe sine, dar foarte ciuntit, caci nu e preocupat decat de satisfacerea pasiunilor sale. …
Dorul descopera taina negraita a persoanei dorite.” (Dumitru Staniloae)

Când Dumnezeu vrea

Era odată o femeie săracă, care pentru orice bine i se întâmpla, rostea mereu: „Slavă lui Dumnezeu!”.
Lângă ea trăia un bogat care, de fiecare dată când trecea prin fața casei ei și o auzea spunând: „Slavă lui Dumnezeu”, „Mulțumesc, Doamne!”, se enerva. A răbdat până într-o zi când i-a spus servitorului său:
- Mergi în piață și cumpără două cărucioare de alimente și du-le acestei femei. Iar dacă te va întreba cine le trimite, să-i spui că diavolul.
Așadar, a doua zi servitorul sună la ușa femeii. Când deschide, vede două cărucioare cu alimente și pe servitor în spatele lor.
- Slavă lui Dumnezeu! Îți mulțumesc, Doamne!, a spus femeia strălucind de bucurie.
- Nu vreți să aflați cine v-a trimis cărucioarele?, a întrebat cu nerăbdare servitorul.
- Nu, fiule, nu are importanță. Când Dumnezeu vrea, și diavolul Îi slujește, a spus femeia bucuroasă și a intrat cu cărucioarele înăuntru.

Bunul simţ, handicap sau virtute?!

 Stai şi te întrebi văzând mizeria morală din jurul tău… ce folos de o viaţă trăită după principii sănătoase şi creştineşti, când în jurul tău toate acestea parcă au dispărut? Printr-un simplu exerciţiu al sincerităţii, poţi observa lejer că dacă eşti cu bun simţ, că dacă laşi loc pentru toţi, rişti în cele din urmă să fi ,,luat’’ de prost sau în cel mai bun caz vei fi compătimit pentru devoţiunea faţă de valori şi idei de viaţă pe care însă nimeni nu el mai bagă în seamă… Virtutea bunului simţ aproape că a ajund un handicap incomod vieţii publice. Oare de ce? Ce s-a întâmplat? Cunosc oameni care atunci când aveau mai puţine erau mai umani, mai calzi şi apropiaţi cu cei din jurul lor, însă când s-au ajuns în fruntea comunităţii se poartă ca nişte câini turbaţi, lipsiţi de măsură şi de bun simţ. Şi asta se întâmplă pentru că sunt prea iubitori de sine, prea egoişti. Şi asta se întâmplă şi din cauză că am uitat să mai privim din când în când, cu sinceritate înlăuntrul nostru, uitând să fim sinceri cu noi înşine!

             Nouă, mărunţeilor de rînd, nu ne rămâne decât să ne trăim viaţa cu demnitate, departe de slugărnicia la care suntem îmbiaţi zilnic să o îmbrăcăm în diferite împrejurări şi fapte, să ne păstrăm crezul moştenit din bătrâni, să trăim cu speranţa noastră simplă, să şi murim cu aceeaşi speranţă… pentru că altă alternativă nu mai avem într-o societate tot mai dezumanizată, bolnavă şi lipsită de bun simţ.

           Bunul simţ nu se câştigă cu bani, cu prieteniile cercurilor influente ori cu oportunismul imaginii publice; cu bunul simţ te naşti, creşti şi rămâi pe mai departe reper moral pentru toţi cei de lângă tine… Cândva, peste ani şi ani, vei constata că mai de preţ îţi sunt cei care-au fost sinceri cu tine, care te-au criticat uneori însă care dincolo de orice altceva nu au uitat de recunoştinţă şi de bun simţ, care n-au rămas simpli ,,tovarăşi de drum’’, servili şi călcători de cadavre, ci şi-au păstrat în sufletul lor icoana bunăvoinţei şi a înţelegerii pentru toate.

           Dincolo de ispita profitorului profesionist, dincolo de aspiraţia la imaginea marelui finlantrop super-mediatizat, dincolo de militarismul unui creştinism de suprafaţă, încerc să îmi păstrez dorinţa de a rămâne înaintea lui Dumnezeu ceea ce sunt, nu un erou, ci un simplu muritor cu bune şi rele, cu toate neputinţele şi neîmplinirile lui… vreau să rămân simplu şi cu bun simţ, cu acea ,,haină de deasupra’’ a binelui şi iubirii, pentru care trăiesc şi în care cred cât voi trăi… pentru că sunt convins că atât timp cât trăieşti cu bun simţ nu vei fi uitat. Amin.

Pr. Emil Varga