De cine-ti este dor?

Am văzut stoluri de păsări călătoare cum s-au dus spre alte tărâmuri,  le-am văzut cum odată cu primăvara s-au întors.

Am văzut şi luna noua cum a căpătat altă formă şi cerul cu nori plini cu zăpadă cum s-au preschimbat în ploaie caldă.  

Am văzut aleea cu castani, cum se golesc de frunze şi dăunăzi am văzut cât de frumos au început iar să înflorească.

Am văzut gânganiile cum astă-toamnă se ascundeau de frig, iar acum se bucură de primul soare şi fluturii ce prind viaţă din ce era doar o omidă.

Am văzut florile ce au început iar să înfrumuseţeze întinsele câmpii şi mieii voioşi ce zburdă printre ele, ori via proaspăt tunsă cum plânge.

Şi toate de când pe tine, suflet drag nu te-am mai văzut.

Prea ocupați cu existența ca să mai și trăim

Suntem mai ocupaţi ca niciodată, dar mai nefericiţi ca oricând.  Alergăm toată ziua dar nu găsim liniştea. Muncim cu sârguinţă, dar facem prea puţin din lucrurile care contează cu adevărat pentru viaţă. Citim puţin, ne rugăm pe fugă, ascultăm prea mult haosul din jurul nostru şi prea puţin liniştea cerului. Medităm puţin şi acţionam prea impulsiv. Udăm prea puţin iubirea şi călcăm orice suflet în picioare.   

În profunzime viața este minunată. Trebuie doar să o șlefuim pe alocuri, să îi dăm puțină culoare și mai departe... să ne folosim de ea. Ea este poarta către Rai.

Anomaliile iubirii

Sunt dependent de tine, deşi nu aştept să-mi oferi nimic.

Eşti slăbiciunea mea, deşi îmi dai putere.

Eşti totul, deşi doar mă completezi.

Faci ca toate să poarte chipul tău, deşi eşti departe.  

Faci viaţa mai frumoasă, deşi...nu faci nimic, doar exişti.

Ce am fi fara iubire?

Pierduţi, fără vise, uitaţi în neanţ, izvor fără apă, cer fără stele, aşa arată viaţa fără iubire, o viaţă sterilă.

Totul trece, se duce şi viaţa, şi fapte, se uită şi vorbe, rămâne în urmă doar iubirea oferită.  Iubirea nu piere niciodată.

E rostul şi poarta deschisă spre cer. E însuşi Dumnezeu. Ceva mai măreţ nu poţi oferi.

Vise împlinite, soare pe cer, zâmbet de înger, izvoare curate, oferi după ce ai învăţat să iubeşti.  

Fiu al iubirii

De ce laşi sufletul să se simtă stingher?
De ce alegi răul şi alungi tot ce e bun?

De ce rugăciunea o laşi să se piardă în van?

De ce şi ziua se face noapte şi luna îngheţă pe cer?

De ce pacea umană nu mai e pacea divină?

De ce te-ncrezi în ştiinţa anticreştină?

De ce eşti fiu risipitor şi nu fiu al luminii moştenitor?

De ce conştiinţa nu ştie de teamă?
De ce să fii păgân dacă porți haina creștină?

De ce nici vorbă bună nu ştii să mai asculţi?

De ce şi iubirea te costă atât?
De ce-ți sunt ochii tulburi de neliniști deșarte?

Revino-ţi în fire, tu fiu al iubirii

Şi fii iarăşi chipul iconic făcut de Hristos.

Călin Perțe

Răspunzător de fapte

În urma noastră vor veni şi alţii,
Călătorind pribegi prin astă lume.

Şi vor găsii ce am lăsat prin fapte, sau prin vorbe,

Ce pildă am dat, spre ce am îndemnat.

Îndemn spre bine sau spre rău,

Sau ce cărare am arătat, ce cale am urmat,

Pe mulţi spre rai sau iad o să-i îndrume,

Spre paradisul cerului sau chinul întunericului.

În fiecare vorbă ce o spunem,

Lăsăm din noi o parte,

Cu ea ne facem parte-n rai,

Sau de e rea, ne duce spre pierzanie.

Să nu uităm, deci dragi prieteni,

Că pentru toate vom da sema.

Ori pe pământ ori după moarte,

De toate vom răspunde.

Trăind cu grijă în credinţă, cu dragoste de aproape,

Lăsând în urmă luminos,

Un semn, un gând, un drum frumos,

Vom fi mereu în viaţă.  

Călin Perţe